Stewardesa - Lectii de viata

10.000 de metri
Bing-bang, bing-bang – iata sunetul pe care-l astept.
Viata mea se rezuma la asteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viata la 10.000 de metri si trebuie sa înghit toate prostiile pasagerilor. Obligatia mea profesionala este ca sa accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsa ca au adormit imediat dupa aterizare si, în urmatoarele doua zile, nu se vor trezi decât ca sa manânce.
Bing-bang, bing-bang, sunetul se repeta enervant. Trebuie sa ma duc la 23B sa vad ce vrea. Dumnezeule, nici macar nu am decolat bine si sunt chemata. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboara în asteptarea semnalului de la pilot, ca decolarea s-a încheiat. Acum sunt suparata, problemele au început sa apara odata cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mâna si… bing-bang, bing-bang.

Astazi sunetul asta o sa ma omoare, 23B nu are pic de rabdare.
Ma uit la colega mea, care-mi face semn ca pot sa plec. Pilotul a terminat decolarea si a dat semnalul. Ma ridic, îmi aranjez fusta si cu mâna dreapta îmi netezesc o cuta impercetibila a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figura, dau perdeluta la o parte si pasesc la clasa întâi. Ochii scaneaza rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-si scot laptopurile, un barbat între doua vârste care se pregateste sa citeasca o carte si o familie cu doi copii.
Mama copiilor îmi zâmbeste sincer. Primesc cu multa bucurie zâmbetul ei si o întreb daca doreste ceva. Îmi raspunde ca nu. Pâna acum stam bine, la clasa întâi n-o sa fie probleme. Mai sunt si câteva locuri libere.
Îmi continui drumul pe culoar si ma îndrept grabita spre 23B. Cum o zaresc, îmi dau seama ca este exact persoana care aduce necazurile. Tânara, înfumurata, crede ca le stie pe toate si ca i se cuvine orice. În mintea ei, toti oamenii de pe Pamânt s-au nascut si traiesc numai ca sa-i faca ei pe plac. Din pacate, eu chiar va trebui s-o multumesc.

- Vreau sa ma mutati de pe acest loc spune ea cu un glas pitigaiat.

Respir adânc si o întreb zâmbind:

- De ce doamna? Care este problema?

- Nu vezi ca m-ati asezat lânga un negru? Crezi ca pot suporta asta, tot zborul?

Uuupss! Problema rasiala, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire catre ceilalti pasageri si vad ca toate privirile sunt atintite asupra mea. Toti asteapta raspunsul meu.
Mi-e greu sa spun ceva, ma uit la barbatul de culoare de lânga ea si-l vad cum se uita socat la mine, fara sa îndrazneasca sa spuna ceva. Hainele îngrijite si privirea inteligenta tradeaza un intelectual care pare a merge la o conferinta.

- Voi cauta sa vad ce pot face, doamna, îi raspund femeii, zâmbind.

Ma duc pâna în spatele avionului. Este asa cum am banuit. La „economic” toate locurile sunt ocupate. Stiam asta, dar trebuia sa ma conving. Simt în ceafa privirile a zeci de oameni. Toti sunt curiosi sa vada cum se va dezamorsa situatia aceasta tensionata. Ajung din nou la 23B.

- Stimata doamna, dupa cum am banuit, avionul este plin… si fac o pauza, în care o privesc si o vad cum sta gata sa explodeze de revolta si de scârba … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui sa am acceptul capitanului, pentru a putea muta o persoana la clasa întâi.

Dintr-o data, o vad cum ia o fata victorioasa ai întâmpina toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.
Toti pasagerii ma privesc suparati. Toti se asteptau de la mine sa o pun la punct, pe aceasta femeie. Nu pot sa stau sa le explic ca nu am voie sa ma cert cu pasagerii si ca nu as fi facut decât sa pornesc o cearta inutila.

Ajung la capitan si-l întreb daca pot muta o persoana de la „economic”, la „business”, din motive rasiale.
Capitanul îmi spune sa procedez cum cred eu de cuviinta, ca sa rezolv situatia. Cuvintele lui „am încredere în tine, stiu ca te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja ma simt mai bine si acum pot gestiona orice situatie dificila.

Cu acordul capitanului, ma întorc la femeia isterica. Acum zâmbesc din toata inima si încep sa vorbesc:

- Stimata doamna, capitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat sa stea lânga o persoana dezagreabila.

Un murmur de nemultumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tacea.
Am lasat murmurul sa se stinga si, exact când femeia începea sa-si strânga lucrurile, am continuat:

- Domnule… ati fi asa de amabil sa ma urmati la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul va cere scuze pentru faptul ca ati fost pus în situatia de a avea lânga dumneavoastra o persoana atât de neplacuta.

Dintr-o data, am fost luata prin surprindere de zeci de aplauze si tipete de bucurie din întregul avion. Toata lumea se bucura alaturi de negrul, caruia îi zarisem lacrimi în ochi.

Întâmplare adevarata, petrecuta pe data de 14 octombrie 1998.

Ulterior, compania aeriana le-a transmis urmatorul mesaj, angajatilor sai:
„Este posibil ca oamenii sa uite ceea ce le-ai spus. Este posibil ca oamenii sa uite ce ai facut pentru ei. Însa nu vor uita niciodata felul în care i-ai facut sa se simta.”