Predica despre fericirea vesnica - preotul Neamtiu

Neastâmparul cu care omul cauta fericirea dovedeste ca, în adâncul sufletului sau, exista un abis pe care nu poate sa-l umple nici pamântul, nici universul întreg cu toate comorile si minunatiile lor, deoarece între întreaga creatie si suflet este aceeasi distanta ca între ceva si infinit. Din ceva, oricât s-ar multiplica, nu se poate obtine infinitul. Iata de ce, nici un om nu a putut pronunta vreodata cuvinte ca: sunt pe deplin fericit, nu mai doresc niciodata nimic; nimic nu-mi poate ameninta fericirea ...
Schimbarea la fata a Mântuitorului ne învata ca fericirea deplina se afla dincolo de fruntariile acestei lumi, caci cei trei apostoli, participanti la evenimentul pe care-l praznuim, desi îl avusesera în mijlocul lor pe Isus, totusi, numai dupa ce au fost inundati pentru câteva minute de razele luminii ceresti în care le aparu învesmântat Isus pe Tabor, au putut exclama: "Doamne, bine ne este sa fim aici. De vrei, sa facem trei colibe: una Tie si una lui Moise si una lui Ilie" (Matei XVII,4). Si acea suvita de lumina cereasca ce a facut ca fata lui Isus sa straluceasca asemenea soarelui, iar mantia sa devina alba ca zapada, i-a patruns atât de adânc pe cei trei apostoli încât, neputând-o suporta, au cazut cu fata la pamânt, nauciti si ca transportati în alta lume, într-o stare de beatitudine, din care rasuna glasul celui Preaînalt: "Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit; pe acesta sa-L ascultati" (Idem XVII,5).
Aceasta minunata si cereasca priveliste ne predispune si pe noi sa dorim acea fericire pe care au pregustat-o apostolii si sa cautam sa stim în ce consta fericirea vesnica.
Când vrem sa exprimam notiunea de fericire vesnica, întrebuintam expresii ca: fericire supranaturala, Împaratia cereasca, Împaratia lui Dumnezeu, Rai, Cer; dar nici una dintre acestea nu exprima însasi esenta, natura acestei fericiri. Singura denumire corecta ce exprima esenta acesteia este data de teologi si anume: viziune beatifica sau vedere fericitoare, deoarece viata vesnica este o vedere; dar nu o vedere trupeasca, ci una spirituala. Spiritul, mintea noastra, în conditiile unirii sale substantiale cu trupul, aici pe pamânt, nu poate cunoaste direct obiectele materiale decât prin mijlocirea simturilor, singurele ce pot veni în contact nemijlocit cu ceea ce este material, prin actele de perceptie si intuitie; intervine apoi spiritul nostru care, prin procesul de abstractie si generalizare, dezbraca cunoasterea senzoriala de tot ce este concret, material, formând notiunea, ideea, conceptul, care constituie expresia cunoasterii spirituale. Or, Dumnezeu, viata vesnica, fericirea vesnica, fiind realitati si trairi pur spirituale, nu pot fi experimentate de noi aici pe pamânt, prin simturi; de aceea nu putem avea despre ele un concept adecvat, propriu, ci numai o idee analoga, formata din ideea pe care o avem despre aspectele fericirii pamântesti.
Spuneam ca viata vesnica este o vedere care îl face pe om pe deplin si pentru totdeauna fericit. Dar, care este obiectul acestei vederi fericitoare? Este Însusi Dumnezeu, cu infinitele Sale perfectiuni, Dumnezeu unul în fire si întreit în persoane: Tatal, Fiul si Spiritul Sfânt. Însusi Mântuitorul ne-o spune: "Aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Cristos pe care L-ai trimis" (Ioan XVII,3). Dar Dumnezeu, fiind substanta pur spirituala, deci inaccesibil simturilor noastre, nu poate fi cunoscut în mod intuitiv, direct, ci numai în mod analog, prin considerarea cauzalitatii din lume, ce presupune o cauza prima care sa existe de la sine, apoi prin considerarea perfectiunilor relative, existente în fiintele create, care presupun o fiinta care sa le posede în mod absolut, în masura infinita. Direct, adica asa cum este El în Sine, nu Îl vom putea cunoaste pe Dumnezeu, decât dupa moarte, în lumina slavei ceresti, care va largi capacitatea de cunoastere a intelectului nostru, ca sa-L putem vedea în esenta Sa. De aceea, cunoasterea lui Dumnezeu, aici, fiind numai analoga, nu proprie, adecvata, ea nu e saturanta, nu e deplin fericitoare cum va fi cea suprafireasca, din Cer. Acolo Îl vom vedea pe Dumnezeu asa cum este: adevarul, binele, frumosul, bunatatea, iubirea, toate atributele Sale infinite, dar, desigur, nici atunci nu Îl vom cunoaste în plenitudinea Lui, caci capacitatea noastra de cuprindere va ramâne tot limitata, însa fiecare Îl va vedea în suficienta masura ca sa devina pe deplin si vesnic fericit.
Atât de vesnic noua si intensa va fi acea fericire, de care vor fi învredniciti cei mântuiti, încât, daca sufletul nu ar fi întarit si sustinut permanent de harul divin, nu ar putea rezista, asa dupa cum, cineva, fara acelasi continuu influx divin, nu ar putea suporta o durere nemarginita în intensitate si durata. Fiecaruia ne-a fost dat sa auzim de cazuri în care unul sau altul a murit subit, lovit de o mare durere fizica sau morala. Si totusi, aceste cazuri, oricât de iesite din comun ar fi ele, ramân în limitele firescului.
Atunci, ce am putea spune, oare, despre fericirea suprafireasca din Cer, despre care Sfântul Pavel zice: "Ochi de om nu a vazut, urechi de om nu au auzit, si la inima omului nu a patruns ceea ce a pregatit Dumnezeu celor ce Îl iubesc". Ochiul ar orbi privind, urechea ar surzi auzind si inima ar plesni, daca - toate aceste organe - nu ar fi întarite de Dumnezeu prin harul sfintitor care, înca aici pe pamânt, formeaza organismul supranatural al sufletului, dimpreuna cu virtutile varsate: credinta, speranta si iubirea, si cu cele sapte daruri ale Duhului Sfânt, care pregatesc pentru Cer fiinta noastra rascumparata de Cristos.
Dar, desi, aici pe pamânt, cum spusesem, nu Îl putem vedea pe Dumnezeu, El, în bunatatea Sa, i-a învrednicit pe unii din alesii Sai sa fie inundati de o raza a fiintei Sale, înca fiind ei în viata. Astfel, când Moise s-a coborât din Muntele Sinai, unde îi vorbise Dumnezeu, fata îi stralucea ca soarele, iar din cap îi ieseau raze stralucitoare. Profetul Isaia, caruia i-a fost dat sa vada slava Celui Preaînalt, a ramas fara grai câtva timp si nu a putut rosti decât A! A! A! Sfântul Pavel, apostolul neamurilor, a fost rapit cu spiritul "pâna la al treilea cer", unde a auzit cuvinte cu neputinta de exprimat în grai omenesc. Si, dupa el, toti marii mistici care, în extazele lor, au gustat o clipa din aceasta inefabila fericire, fapt ce presupune însa un deosebit grad de sfintenie, de unire cu Dumnezeu. Omul, ajuns în aceasta etapa a vietii mistice, este cu desavârsire recules si întreg spiritul sau, vointa si iubirea sa, sunt concentrate în Dumnezeu. Fiind absorbit în Dumnezeu, pentru un astfel de suflet a face în toate voia lui Dumnezeu este totul, este însasi ratiunea lui de a fi, de a trai. În el totul traieste numai pentru Dumnezeu, parintele sau. Cu picioarele atinge pamântul, dar sufletul sau traieste în cer.
Iubitii mei, Cristos, prin transfigurarea Sa de pe Tabor, sfintii care prin unirea cu Dumnezeu s-au împartasit de lumina Taborului si chiar trista noastra experienta personala de fiecare zi, ne demonstreaza ca fericirea adevarata si deplina nu este aici, ci în lumea iubirii divine din Cer. Dar tragedia e ca, desi stim aceasta si simtim amaraciunea deziluziilor ce ni le ofera lumea, desi ne plângem: Doamne, cât de rea e lumea, câte înfrângeri si dezamagiri ne este dat sa suferim, totusi nu nazuim sa ne asiguram fericirea ce ne-o îmbie azi lumina Taborului. Nu o facem, deoarece urcusul spre Tabor cere efort de reculegere, de intrare în noi însine, de adunare a gândurilor si detasare de cele lumesti, tacerea simturilor, astuparea urechilor la strigatul sirenelor, înfrânarea imboldurilor ravasite ale carnii si hotarârea ferma de a vietui nu în trup, ci în spirit si adevar, renuntarea la vointa omului trupesc spre a ne umple de vointa lui Dumnezeu în toate ale noastre. Nu fara un adânc tâlc, Isus, cu sase zile înainte de transfigurarea Sa, le adreseaza Apostolilor chemarea: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în toate zilele si sa Ma urmeze" (Matei XVI,24-25). O spune aceasta, spre a-i face sa înteleaga ca drumul spre bucuria transfigurarii trece prin lepadarea de sine si prin statiunea Crucii. De aceea, în mijlocul chinurilor mortii prin care ei Îl vor marturisi pe Maestrul si Mântuitorul lor, amintirea clipelor de fericire traite azi de ei le va da taria si curajul neînfricat prin care ei vor accepta cu zâmbetul pe buze sfârsitul, acel sfârsit care, de fapt, era intrarea triumfala în gloria cereasca, transfigurarea si comuniunea deplina cu Sfânta Treime.
Iata de ce, credinta si nadejdea tare în fericirea care ne este promisa si noua trebuie sa ne fie imbold si sprijin în lupta si truda de fiecare zi, bine stiind ca "necazul nostru, repede trecator si usor, lucreaza în noi peste masura de mare si vesnica marire" (II Cor IV,17). Amin.