Va multumesc din suflet dragelor pentru primirea calduroasa! E asa un sentiment placut sa fiu alaturi de voi, chiar daca circumstantele nu sunt tocmai cele mai placute (momentan). Doar faptul ca stiu ca e cineva acolo care intelege prin ce trec face toata situatia un pic mai suportabila.
O sa va spun povestea mea, incercand sa ma axez pe ce e esential si important ca oricum e mult de spus si eu am tendinta de a mai povesti si pe langa.
Asadar, si prin urmare, partea 1:
Am 29 de ani iar sotul meu 33. De cand ma stiu tot ce mi-am dorit cel mai mult pe lumea asta a fost sa fiu mama, si indiferent de ce spunea gura lumii, ca trebuie sa astept, sa imi traiesc tineretea ca o sa imi para rau, ca trebuie sa am o super situatie financiara si sot si casa si gradina si purcel, am invatat ca instictul matern are o voce puternica si ignorarea lui ma face doar un robotel gol pe interior. Prin urmare, de comun acord cu partenerul meu, cu care eram intr-o relatie de cand cerul si pamantul ne-am decis sa devenim parinti. Si cand spun atunci, ma refer la 19 ani, ca doar eram tineri si frumosi, toata treaba asta cu conceputul unui copil trebuia sa fie floare la ureche. Dar nu a fost.
Asa ca dupa un an de incercari, din cea mai plina de speranta floricica, m-am transormat in cea mai frustrata acritura de 20 de ani
Au inceput analizele. L-am testat intai pe el, ca deh...
De unde? Omul bubia de sanatate. La mine, pe de alta parte, nu erau lucrurile asa roz. Dupa ce m-au puricat pe toate partile am primit diagnosticul pacatos numarul 1: Sindromul Ovarelor Polichistice. Insa nu am primit tratament atunci, cu scuza ca sunt totusi prea tanara si sa mai incerc. Dupa inca un an m-am dat semi-batuta si am inceput tratament cu anticonceptionale (Diane) iar dupa 6 luni l-am intrerupt si in aceasi luna am ramas insarcinata! Am avut o sarcina complicata, cu iminenta de avort la 19 saptamani si cu nastere (relativ) prematura la 37 de saptamani. Cu toate astea, rezultatul a fost un baiat superb, super sanatos, care acum e un flacau exceptional de aproape 7 ani.
Buuun...partea a-2a:
Am stiut mereu ca vrem un fratior pentru pitic, insa am inceput sa punem planul in aplicare dupa vreo 3 ani, pentru ca eu suferisem de o forma urata de depresie post-partum care nu a mai disparut si pentru care ma tratez si in ziua de azi (intr-o forma foarte usoara acum, doar de mentinere). Nu stiu pe ce fond s-a creat (se banuieste ca are influente genetice) dar nici ca m-a mai lasat vreodata in pace. Eh, acum poate ca suna un pic dramatic. In realitate am invatat sa o accept si sa traiesc cu ea ca aveam un pic de treaba sa ma bucur de viata. Asa ca ne-am apucat sa mai facem un bebe.
Evident ca, in mintea mea era incoltit gandul ca, daca s-a putut tura trecuta, nu ar trebui sa mai am probleme. Dar socoteala de-acasa...
Si tot ovare polichistice, si tot tratament cu anticonceptionale, si degeaba. Iar 2 ani de incercari, iar nimic. Am inceput iar tratament cu (alte) anticonceptionale. Urma sa reluam proiectul peste 3 luni cand, in vara lui 2015, intr-o zi ca oricare alta, m-a apucat o oarecare durere de cap la serviciu. Nu sunt eu persoana care sa ma vait, asa ca m-am facut ca ploua. Nici in ziua de azi nu pot sa spun exact ce s-a intamplat, dar parca mi s-a taiat filmul la un moment dat si de acolo tin minte doar bucatele, cu multe figuri deasupra mea, cu tavanul liftului, cu tavanul ambulantei si apoi cu tavanul unui salon de spital. Accident vascular cerebral. Da' de-ala mai usor asa. Nu vreau sa intru in detalii despre sechele si recuperare pentru ca e muuuult de povestit dar mai ales pentru ca m-am recuperat 100%.
Deci sar un an si trec direct la concluzia ca am primit ok-ul de la absolut toti medicii sa fac un bebe, fara retineri, doar cu mentiunea ca, in functie de cum va decurge sarcina, medicul imi va putea recomanda sa urmez pe perioada ei tratament cu fraxiparina, injectabil, care nu prezinta nici un fel de risc. Cunosc tratamentul, mi l-am aplicat o lunga perioada de timp. Deci, trombofilie prin deficit de proteina S si hiperhomocisteinemie, iar la profilul de trombofilie de dupa un an si un pic, toate valorile revenite la normal. Deci risc de trombofilie pe baza antecedentelor,
Un fleac, dar fertilitatea mea?
Ceea ce ma duce la partea a 3-a. Mai sunteti cu mine?
In august am dat peste un medic endocrinolog care a fost un pic mai inteligent decat ceilalti si m-a trimis sa fac testul de toleranta la glucoza (da, stiu, si eu ma intreb cum de am stat atatia ani fara sa se sesizeze cineva de aspectul asta). Evident, pot spune acum, ca rezultatele urlau hiperinsulinism. Parca m-am simtit un pic bine cand am aflat. Era un sentiment de dreptate sau ceva. Am simtit ca am aflat un raspuns dupa care am alergat foarte multi ani. Si mi s-a dat tratament cu Glucophage (metformin) pentru stimularea ovulatiei si normalizarea ciclurilor nesimtit de lungi. Nu pot sa zic ca le-a normalizat, dar le-a mai scurtat, acum am menstruatii la maxim 2 luni (da, pentru mine asta inseamna scurtat
). Acum...eu incerc in continuare si nu imi pierd speranta neam desi la ultimul control ginecologic mi s-a spus ca ovarele mele polichistice si hipotrofice ar cam vrea sa renunte de tot, adica sa intre la menopauza.
Mno, eu nu si nu. Atata timp cat inca mai functioneaza, asa rablagite cum sunt ele, eu tot nu renunt!
Ceea ce ma aduce aici, langa voi, un pic sleita de puteri dar cu dorinta si speranta cat cerul si pamantul.
Momentan sunt in ziua...42, dar asta nu inseamna mare lucru. Desigur ca mi-am facut test(e) si luna asta si sunt asa de negative ca si daca as colora inca o liniuta cu carioca pe ele s-ar sterge.
Dar ma mai hranesc si eu cu energia voastra si in acelasi timp va transmit din optimismul si speranta mea si sper sa fim toate un exemplu ca se poate, indiferent cate necazuri si piedici intampinam, atata timp cand nu ne dam batute si nu renuntam la visul nostru. Undeva acolo e un ingeras pentru fiecare dintre noi care asteapta cuminte la rand...
Gata. Promit solemn ca de acum in colo postarile mele vor fi substanial mai reduse!
Va multumesc inca o data pentru dragalasenie si va imbratisez cu drag!!
