Crestin ortodox

Options Crestin ortodox
Subiectul anterior · Subiectul urmator
AlexandraL
Postat: Sunday, November 29, 2009 11:07 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Sfantul Andrei - "Apostolul lupilor"

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume - Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).

Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Diocletian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, jud. Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

https://www.crestinortodox.ro/acatiste/67062-acatistul-sfantului-andrei
sursa: www.crestinortodox.ro
AlexandraL
Postat: Friday, December 4, 2009 5:48 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Adevaratul Mos Craciun: Sfântul Nicolae


Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut.

Mosul Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu,cu barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterklaas – Sfantul Nicolae.

Figura lui Mos Craciun este cladita pe cea a Sfântului Nicolae, patronul copiilor. El nu este un personaj mitologic. La 30 de ani, acesta a devenit Episcop de Myra, un oras-port la Marea Mediterana, care acum este parte din Turcia moderna, si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu.

Sfântul Nicolae se tragea dintr-o familie bogata si a devenit binecunoscut pentru ajutoarele pe care le împartea celor nevoiasi. Putea fi deseori vazut, îmbracat în rosu si alb (roba sa de episcop), calare pe un magar si înmânând daruri copiilor.

Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii (iar pungile,fiind noapte, au nimerit intr-un ciorap pus la uscat in fata caminului).

De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, ramasitele sale au fost depuse într-o biserica din orasul italian Bari. Primii cruciati au vizitat orasul si au dus cu ei acasa povestiri despre Nicolae. Aniversarea mortii sale, pe 6 decembrie, a devenit o zi în care se fac daruri.

Mos Niculae insa aduce daruri tuturor,mai ales celor mici dar si celor mari,dar trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari.

Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.

sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro
AlexandraL
Postat: Sunday, December 6, 2009 10:06 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Egoul si iubirea (o poveste minunata)


Se spune ca a existat odata un arbore batrân si maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau în jurul lui. Când facea fructe, pasari din tari îndepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vânjoase. Era minunat.

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batrân se poate îndragosti de ceea ce este mic si tânar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a îndragostit de baiat. Egoul încearca întotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este însa mare sau mic. Ea îi îmbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul s-a îndragostit de baietelul care venea în fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata sa se încline; egoul, niciodata. Daca încerci sa te apropii de un ego, acesta se va înalta si mai mult, devenind atât de rigid încât sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Asadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile.

Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când poate darui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna sa te simti ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.

Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bataia vântului. Baiatul a crescut si mai mult. A început sa se catere în copac, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconforteaza…

Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa îsi treaca examenele, sa îsi faca prieteni… De aceea, a început sa vina din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl astepta însa cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: „Vino, vino. Te astept”.

Iubirea îsi asteapta întotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decât o continua asteptare. Când baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci când se poate darui în totalitate, iubirea este fericita. Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toti cei care cresc în lumea ambitiilor îsi gasesc din ce în ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decât daca îti voi oferi ceva? Îti ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat. „Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Baiatul i-a spus: Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, caci banii înseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: „Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani”. Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci când este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci când obtine ceva. El nu poate simti decât nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept si a se usura. Cam la fel tânjea si copacul nostru. Întreaga sa fiinta era în agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si îmbratiseaza-ma”. Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte”. Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine”.

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?” Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau într-o casa”. Singurii care traiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, în natura. Cât despre oameni, cu cât casa în care traiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”. Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci când îi sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decât sa daruiasca. Ea este întotdeauna pregatita sa se ofere în întregime. Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului. Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp”. Batrânul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el.. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata, pentru a câstiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din copac nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.

Odata, m-am asezat lânga ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi înecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. O, cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj”. Egoul nu întelege decât limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro
raly
Postat: Sunday, December 6, 2009 11:58 PM


Nivel: DIAMANT

Intrat: 12/17/2007
Postari: 25889
Locatia: M e d i a s
Alexandra newclap newclap newclap
AlexandraL
Postat: Monday, December 7, 2009 10:53 AM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani

Pe 7 decembrie, Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani. Aceasta a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii. Nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. Moastele sale se afla, de la sfarsitul sec. al XIV-lea, la Curtea de Arges. In sedintele Sinodului BOR din 1950, s-a decis generalizarea cultului Sf. Filofteia de la Arges. Numele sau se traduce prin "iubitoare de Dumnezeu".


Martirizata la doar 12 ani de tatal sau

Din informatiile cu privire la viata sa, cunoastem ca una din indatoririle Filofteiei era aceea de a-i duce mancare tatalui ei, care muncea la camp. Insa, Filofteia intalnea in drum multime de saraci si, fiind milostiva impartea din ea saracilor, atragand nemultumirea si reprosul parintelui. Intr-una din zile, tatal descopera fapta ei si orbit de furie scoate o barda pe care o avea la el si loveste pe fata la picior. Tanara Filofteia a fost grav ranita la un picior. In urma acestei rani si-a incredintat sufletul Domnului, la varsta de doar 12 ani.


Aducerea moastelor la Curtea de Arges

Istoria arata ca moastele Sf. Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul "Sf. Nicolae", de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).


Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, datorita starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile "Sf. Gheorghe" si "Adormirea Maicii Domnului" - Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri.

https://www.crestinortodox.ro/acatiste/67131-acatistul-sfintei-filofteia


AlexandraL
Postat: Tuesday, December 8, 2009 5:12 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Doamne miluieste – cea mai scurta rugaciune


Cand se vorbeste de viata cultica a unui crestin ortodox, inevitabil apare in fata noastra bogatia vietii liturgice, cu slujbele si rugaciunile de toata trebuinta. Oricare ar fi slujba oficiata, o singura rugaciune se repeta de nenumarate ori, iar noi ii dam prea putina importanta, fie pentru scurtimea ei, fie pentru faptul ca nu-i cunoastem pe deplin intelesul. E vorba de raspunsul liturgic „Doamne miluieste!”, cantat de cantaretul bisericii impreuna cu toti credinciosii dupa fiecare ectenie rostita de preot.

La o prima vedere, se poate spune ca atunci cand rostim „Doamne miluieste” imploram mila Atotputernicului Dumnezeu, de care atarna viata noastra si care sustine in armonie intreaga creatie. Mila nu este altceva decat o forma a dragostei aratata de Parintele Ceresc fata de „lucrul mainilor Lui”, o raza din soarele orbitor al iubirii divine care ne ocroteste si ne poarta de grija.

Sunt foarte multe cazurile in Sfanta Scriptura in care Mantuitorul Insusi actioneaza din mila si tamaduieste bolnavii, sau inviaza mortii, cum a fost cazul invierii fiului vaduvei din Nain. Din mila fata de poporul care-l asculta satura multimea si da vedere orbilor: „ Si facandu-I-se mila, Iisus S-a atins de ochii lor, si indata au vazut si I-au urmat Lui.” (Matei 20,34)

Dupa cum explica Nicolae Cabassila, cerem cu insistenta mila lui Dumnezeu in primul rand pentru ca avem incredere in nemarginita Sa bunatate. El e totdeauna milos si stie dinainte ce avem nevoie, insa asteapta de la noi sa cerem aceasta, adica sa fim constienti ca la tot pasul ne abatem de la invatatura Lui, avand nevoie in permanenta de mare mila pentru curatirea de pacate. Este un lucru curios cand auzim preotul cerand multime de binefaceri de la Dumnezeu, iar noi raspundem simplu si foarte scurt doar cu „Doamne miluieste!”.

Acelasi liturgist arata intelesul desavarsit al acestei rugaciuni, spunand ca in aceasta se cuprind toate rugaciunile, deoarece, a cere mila lui Dumnezeu, este acelasi lucru cu a chema Imparatia Tatalui Ceresc in mijlocul nostru: „In primul rand aceasta rugaciune cuprinde intr-insa o recunoastere a pacatelor si o marturisire a bunatatii lui Dumnezeu. Al doilea, fiindca a cere de la Dumnezeu mila, insemneaza a cere imparatia Lui; iar daca o cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni se vor adauga . Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa dobandeasca toate dintr-o data.”

Dupa nemincinosul glas al Mantuitorului, a cere mila lui Dumnezeu inseamna, de fapt, a cere sa fim mostenitori ai imparatiei Lui. Intr-un loc zice: „Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi miluiti”, iar cand vorbeste de infricosatoarea judecata, arata clar ca faptele milei noastre trupesti ne vor pregati loc in Imparatia Cerurilor: „Si va zice imparatul celor de-a dreapta Lui (adica celor milostivi): Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu si mosteniti imparatia cea gatita voua de la zidirea lumii”.

In afara de binefaceri, trebuie sa vedem aici si o obligatie din partea noastra de a ne purta cu mila fata de ceilalti, asa cum Dumnezeu se poarta fata de noi chiar si atunci cand nu meritam:” Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine?” (Matei 18,33)

Acum, cand stim cat de mult foloseste scurta rugaciune „Doamne miluieste”, ar trebui sa o rostim cat mai des si cu mare bagare de seama.

Sursa: www.crestinortodox.ro
AlexandraL
Postat: Wednesday, December 9, 2009 3:07 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Cand nu primim iertarea pacatelor?


Prin marturisirea pacatelor facem primul act de iesire din ceea ce este contrar voii lui Dumnezeu. Cel ce doreste sa se indrepte, trebuie sa-si marturiseasca toate pacatele savarsite. Nu trebuie sa omitem voit nici un pacat. Trebuie sa luam seama ca marturisirea se face in mod nevazut in fata lui Hristos, dupa cum reiese si din cuvintele pe care preotul le rosteste in cadrul Spovedaniei: „Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici nu te teme, ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate cate ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iata, si sfanta Lui icoana este inaintea noastra. Iar eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc inaintea Lui toate cate-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele indoite le vei avea; ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat“.

Se intampla ca uneori sa asteptam sa fim intrebati despre cele neplacute lui Dumnezeu. Si asta pentru ca ne-am obisnuit cu prezenta pacatului in noi. Intr-o astfel de stare, nu mai simtim durere pentru savarsirea lui, tristete pentru departarea de Dumnezeu si dorinta de a-l lepada cat mai grabnic. Nu-l mai vedem ca pe ceva ce nu tine de firea omeneasca.

Este adevarat ca duhovnicul ne poate ajuta prin intrebarile sale sa avem o marturisire cat mai deplina. Dar nu trebuie sa mergem la marturisire cu gandul ca nu avem pacate sau manati de curiozitate: sa vedem daca parintele descopera in mine vreun pacat.

Nu trebuie sa fim disperati pentru pacatele savarsite, dar nici sa vietuim in nepasare si absenta sufleteasca.

Nu trebuie sa ne grabim in marturisire, caci trebuie sa stim care au fost si sunt cauzele pentru savarsirea pacatului si care leacurile pentru slabiciunile omenesti.

A ajunge la Spovedanie nu inseamna a primi iertarea pacatelor. Ea vine in momentul in care omul a marturisit toate pacatele stiute. Omiterea intentionata a unor pacate sau nemarturisirea completa, il poate face pe duhovnic sa nu rosteasca rugaciunea pentru dezlegarea de pacate.

A ramane in ura fata de cineva, e semn ca inima nu este deschisa pentru orice om. Iar intr-o astfel de inima nu poate locui Dumnezeu. Si astfel, nu primim iertarea pacatelor.

Refuzul de a indeplini canonul de pocainta este un alt motiv pentru care duhovnicul poate amana rostirea rugaciunii pentru dezlegarea pacatelor marturisite.

Preotul este cel care roaga pe Hristos sa ne daruiasca iertare pentru pacatele savarsite. Nu preotul de la sine da iertarea pacatelor, ci ea vine de la Dumnezeu prin rugaciunea sa. Dupa cum preotul nu da de la sine iertarea, tot astfel se cuvine sa nu asteptam de la el sa ne arate pacatul din noi. In concluzie, sansa de a nu evita marturisirea vreunui pacat savarsit nu sta in intrebarile preotului, ci in puterea noastra de a marturisi fara retineri cele neplacute lui Dumnezeu. Iar facand o marturisire deplina, insotita de parerea de rau pentru pacatele savarsite si de dorinta de indreptare, vom fi partasi si iertarii tuturor pacatelor.

sursa: www.crestinortodox.ro
AlexandraL
Postat: Saturday, December 12, 2009 3:44 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Spiridon al Trimitundei - Sfantul calator

Sfantul Spiridon s-a nascut in jurul anului 270, in Aski, Cipru, si a fost pastor de oi. Dupa moarte sotiei sale, alege sa duca o viata ascetica. Ajunge episcopul Trimitundei, o cetate din apropierea orasului Pafos. Participa la primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, unde a fost condamnata invatatura lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Sfantul Spiridon - aparator al credintei in Sfanta Treime si patron al olarilor

Sfantul Spiridon era atat de convingator atunci cand vorbea despre Sfanta Treime, incat multi pagani s-au convertit la crestinism. Potrivit traditiei, ca sa-i descopere unui filosof unitatea si diversitatea din Sfanta Treime, va face semnul Sfintei Cruci, invocand numele Sfantei Treimi, in timp ce in mana stanga tinea o caramida. Dupa ce a facut semnul Sfintei Cruci, focul s-a ridicat din caramida, apa a cazut pe pamant, iar pamantul din ea a ramas in mana lui. Astfel, prin cele trei elemente distincte: pamant, foc si apa, a descoperit diversitatea, iar prin totul unitar - caramida, a descoperit unitatea. Plecand de la aceasta minune, Sfantul Spiridon este considerat si patronul olarilor.

Spiridon al Trimitundei - Sfantul calator

In fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfatului Spiridon sunt schimbati. Se spune ca ei se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos in intreaga lume. De aici si denumirea de "Sfantul calator”. Din marturiile unor clerici reiese ca pentru perioade scurte de timp, trupul sfantului nu mai este prezent in racla, iar atunci cand revine, este cald si prafuit.

Acesta este si motivul pentru care, in cantarile Acatistului sau spunem: "Bucura-te ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te ca incaltamintele tale slujesc ca dovada“.

Moastele Sfantului Spiridon

Sfantul Spiridon a trecut la cele vesnice in anul 348 d.Hr, la varsta de 78 de ani. A fost ingropat in Biserica "Sfintilor Apostoli“ din Trimitunda.

Cand saracinii au cucerit cetatea, cipriotii au decis sa ia moastele Sfantului Spiridon si sa le duca in Constantinopol. Asa s-a descoperit ca a fost invrednicit de Dumnezeu cu darul neputrezirii.

Moastele sale au fost mutate in Serbia, in anul 1453, iar la scurt timp au fost aduse in Grecia, in insula Corfu, unde sunt prezente si astazi.

Ocrotitorul spitalelor

Datorita vindecarilor savarsite, el este cinstit si ca ocrotitor al celor bolnavi, motiv pentru care multe spitale ii poarta numele.

Din minunile Sfantului Spiridon amintim: oprirea unei secete, vindecarea lui Constantius (fiul lui Constantin cel Mare), invierea unui copil, redarea puterii de a vorbi unui diacon.

https://www.crestinortodox.ro/acatiste/67132-acatistul-sfantului-spiridon

sursa: www.crestinortodox.ro
AlexandraL
Postat: Thursday, December 17, 2009 11:39 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
O, om! – de Traian Dorz


O, om ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui in scris sau grai,
De pilda ce la altii dai,
Caci ea mereu, spre iad, sau rai,
Pe multi o sa-i indrume.

Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui,
S-a dus, in veci nu-l mai aduni
Si vei culege roada lui,
Ori viu, ori mort, odata.

Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergand din gura-n gura,
Va n-veseli sau va-ntista
Va curati sau va -ntina,
Rodind samanta pusa-n ea
De dragoste sau ura.

Scrii un cuvant … cuvantul scris,
E-un leac sau o otrava,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Ramane-n urma drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocara sau spre slava.

Ai spus un cantec,
Versul tau, ramane dupa tine,
Indemn spre bine, sau spre rau,
Spre curatie , sau desfrau,
Lasand in inimi rodul sau,
De har sau de rusine.

Arati o cale, Calea ta
In urma ta nu piere,
E calea buna, sau e rea
Va prabusi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.

Traiesti o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ti-o traiesti, vei castiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.

O, om ce mari raspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau lasi, prin pilda care-o dai,
Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai,
Mereu o sa-i indrume.

Daci nu uita : Fii credincios!
Cu grija si cu teama
Sa lasi in inimi luminos
Un semn, un gand, un drum frumos,
Caci pentru toate, ‘nendoios,
Odata, vei da seama.

monique
Postat: Friday, December 18, 2009 7:36 AM


Nivel: Avansat

Intrat: 2/15/2006
Postari: 3579
...Foarte adevarat... multumim, Alexandra!
roxy_oxxy
Postat: Friday, December 18, 2009 7:55 AM


Nivel: Avansat

Intrat: 6/11/2008
Postari: 2571
Locatia: buc
Alexandra multumim mult computerlove computerlove computerlove
AlexandraL
Postat: Monday, December 28, 2009 5:12 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 11/18/2007
Postari: 3818
Locatia: UK
Nasterea lui Hristos ne invata smerenia


Gandindu-ma la nasterea Domnului, la chipul umil in care a venit in mijlocul oamenilor, atat de simplu, atat de lipsit de pretentii, intr-un cuvant…atat de smerit, nu am putut sa nu ma gandesc si la contrastul dintre smerenia Sa si smerenia vietii noastre. Este din ce in ce mai greu de acceptat pentru lumea moderna in care traim, ca insusi Fiul lui Dumnezeu sa se nasca in ieslea unui grajd, pentru ca defapt aceasta era pestera aceea in care S-a nascut Mantuitorul: un grajd.

Si nu s-a rusinat Cel care a tocmit frumusetea crinilor, delicatetea ghioceilor si dulceata trandafirilor sa se nasca in mirosul greu al animalelor. Nu s-a rusinat Cel ce a tocmit stralucirea si caldura Soarelui sa se nasca in frigul cumplit de iarna dintr-un grajd, incalzindu-se doar cu rasuflarea dobitoacelor si doar la sanul Maicii Sale. Nu s-a rusinat Cel ce a facut limpezimea izvoarelor si albul zapezilor sa se nasca in niste conditii care astazi ar fi catalogate drept “mizere” si “inumane”. Nu s-a rusinat insusi Dumnezeu de asemenea conditii de trai, caci doar asa a putut sa ajunga mai bine in inimile noastre: Nascandu-se in aceeasi saracie si lipsuri, precum saracia si mizeria in care sta adesea sufletul nostru.

In contrast cu toate acestea, goana noastra dupa a avea la super-oferta tot ce ne place din rafturile super-maketurilor, goana de a sarbatori Craciunul fara Sarbatorit, ne face sa credem ca nasterea Mantuitorului este mai mult un basm frumos, decat realitatea lucrurilor.

Totusi, prin saracii de langa noi, mai primim cate o palma bine-meritata, caci doar asa ni se mai deschid ochii vazand cate griji desarte ne facem ca nu cumva sa ne pierdem casa, masina si serviciul, sau sa facem rost de banii pentru asigurarea de viata si pentru rata la credit, cand iata ca cersetorul de la coltul strazii, cel din statia de metrou si cel de la usa bisericii, doarme asemenea lui Hristos, nu intr-un grajd, dar intr-o canalizare plina cu mizerie, intr-o constructie parasita si lipsita de orice sursa de caldura, sau in cine stie ce alt loc, de neinchipuit pentru a te odihni, asa cum neinchipuit ni se pare ca Hristos Domnul S-a nascut si S-a odihnit intr-un grajd.


Si pentru ca smerenia ne-o insusim mai mult de nevoie decat de voie, iata ca Mantuitorul Hristos isi are ca prima tema pentru mantuirea noastra… smerenia. Smerenia cu care s-a nascut! Si smerenia aceasta ne invata sa ne coboram de pe tronul iubirii de sine la tronul iubirii de aproapele, intr-un mod cat se poate de simplu si firesc. Aceasta smerenie a Mantuitorului, care pare extrema pentru conditiile actuale de trai ale omului, ne arata ca doar prin smerenie putem ajunge la normalitate, ca doar asa ajungem la inima celor de langa noi:

La smerenia de a vedea ca este normal sa nu ma rusinez sa fiu vazut pe strada vorbind cu un cersetor. Ca este normal sa primesc cu bucurie un sfat bun, chiar si atunci atunci cand este dat de cineva mai mic in ani decat mine, sau mai putin scolit, sau mai putin moral. Ca este normal sa-mi cer iertare de dragul impacarii, celui cu care m-am certat, chiar daca sunt convins ca nu am gresit. Ca este normal sa port aceeasi haina curata mai multe zile la rand fara sa ma rusinez ca am purtat-o doar pe aceea.

Smerenia Mantuitorului ma invata ca este normal sa-mi insusesc o greseala (cat de mica) a fratelui, sotiei, parintelui meu, tocmai ca vina sa nu pice asupra celui drag ci asupra mea. Ca este firesc ca atunci cand, in loc sa judec o nedreptate a cuiva, mai bine ma rog deindata pentru acela, stiind ca rugaciunea este biruitoare asupra rautatii si nu o simpla judecata. Ca este normal sa nu intru in sufletul omului cu bocancii, ci delicat precum o mama. Ca este normal sa daruiesc iubire inainte sa caut sa o primesc.

Mantuitorul ne-a invatat ca smerenia se invata: “Luati jugul Meu asupra voastra si învatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre.” (Ev. Matei 11:29)

Uitandu-ma la nasterea Domnului pot invata in mod concret sa fiu smerit in imbracaminte si in port, in CV-ul aplicat angajatorului, in modul in care gatesc mancarea, in modul de a ma prezenta fata de ceilalti, si in toate situatiile de viata.

In fiecare zi sunt multe situatii in care putem exersa si dobandi smerenia, dar din goana si supeficialitatea cu care tratam semenii si toate intamplarile prin care interactionam cu cei de langa noi, nu realizam cate sanse de mantuire ne asterne Dumnezeu, si cat de multe irosim. In fiecare zi avem sansa de a ne desavarsi, nu numai in posturi si de sarbatori. In fiecare zi putem purta smerenia Nasterii Domnului in inimile noastre.

Sursa www.ortodoxiatinerilor.ro
misha
Postat: Friday, January 1, 2010 12:45 AM


Nivel: Avansat

Intrat: 3/12/2006
Postari: 3527
CUM SA PETRECEM DE ANUL NOU? – Ne invata lamurit Sfantul Ioan Gura de Aur



“Stapâne Doamne, Dumezeul nostru, Izvorul vietii si al nemuririi, Facatorul a toata faptura vazuta si nevazuta, Care ai pus vremile si anii întru a Ta stapânire si îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cereasca si întru tot buna, multumim Tie pentru îndurarile minunate pe care le-ai facut asupra noastra, în toata vremea trecuta a vietii noastre si Te rugam, întru tot îndurare, Doamne: binecuvinteaza cununa anului ce a sosit cu bunatatea Ta.“



Reluam acest cuvant deosebit al Sfantului Ioan Gura de Aur despre cum se cuvine sa intampinam noul an, cules de pe site-ul dedicat sfantului, www.ioanguradeaur.ro:

“Anul îti va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât si în cea de pe urma, si în fiecare zi, tu vei face fapte placute lui Dumnezeu. Nu betia însenineaza, ci rugaciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânarii. Vinul stârneste furtuna, cuvântul lui Dumnezeu aduce liniste. Acela aduce neliniste în inima, acesta alunga zgomotul; acela întuneca mintea, acesta lumineaza pe cea întunecata; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridica grija, care este de fata. Caci nimic nu poate asa de tare a însenina ca învatatura întelepciunii: a pretui putin lucrurile de acum, a tinti la cele viitoare, a recunoaste cele pamântesti ca trecatoare si a nu le socoti statornice, nici bogatia, nici puterea, nici cinstea, nici magulirile. Daca tu ai o astfel de întelepciune, atunci poti sa privesti pe un bogat fara ca sa-l zavistuiesti, poti sa ajungi la nevoie si la saracie, si totusi sa nu-ti pierzi curajul.

Crestinul nu trebuie sa praznuiasca sarbatorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie sa fie pentru el sarbatoare. Cum însa trebuie sa fie sarbatoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Sa praznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul rautatii si al viclesugului, ci întru azimele curatiei si ale adevarului” (I Corinteni 6, 8). Daca ai constiinta curata, tu serbezi în toate zilele, saturându-te cu nadejdile cele slavite si îndestulându-te cu asteptarea bunurilor viitoare. Iar daca nu ai constiinta linistita si esti împovarat cu multe pacate, atunci poti sa tii mii de sarbatori, ca nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleste. Caci ce-mi foloseste mie o zi senina, când constiinta mea este întunecata?

Asadar, daca voiesti sa ai vreun folos de la Anul Nou, multumeste acum când a trecut un an, multumeste Domnului ca El te-a adus pâna aici, frânge inima ta, numara zilele vietii tale si zi catre tine însuti: „Zilele alearga si trec, numarul anilor se împlineste, eu am si savârsit o mare parte din cale, dar ce bine am facut? Oare, nu ma voi duce de aici desert si gol de toata dreptatea? Judecata este înaintea usii, viata mea merge spre batrânete“. Acestea le cumpaneste în ziua Anului Nou, la acestea sa gândesti în curgerea anului. Sa cugetam la cele viitoare, ca sa nu ne zica cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru desertaciune si anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).

Aceasta sarbatoare neîncetata despre care am vorbit, care nu cunoaste vreo curgere a anului si nu este legata cu vreo zi hotarâta, pe aceasta poate sa o praznuiasca deopotriva saracul si bogatul. Pentru ea nu este de trebuinta nici cheltuiala si nici avere, ci numai singura fapta cea buna. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai pretioasa decât toate comorile; o comoara netrecatoare, neschimbatoare, nesecata. Priveste cerul, cerul cerurilor, pamântul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante si tot neamul omenesc. Priveste îngerii, arhanghelii si stapâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate sa fie sarac, când acest Domn este cu mila spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu faclii locurile publice si a împleti cununi, si altele asemenea, este o nebunie copilareasca. Tu esti liber de aceste slabiciuni, ai vârsta crestineasca si esti cetatean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în aceasta zi focuri în piete, ci aprinde înauntrul tau lumina cea duhovniceasca, caci „Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât sa vada faptele voastre cele bune si sa proslaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Aceasta lumina îti va face mare câstig. Nu împodobi usile casei tale, ci poarta-te bine, ca sa dobândesti din mâna lui Hristos cununa dreptatii. Nu face nimic în zadar, nimic fara temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate întru slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva sa manânce si sa bea intru slava lui Dumnezeu“. Cheama un sarac, primeste printr-însul pe Insusi Hristos la masa ta, si tu ai mâncat si ai baut întru slava lui Dumnezeu. Dar El voieste ca noi, nu numai sa mâncam spre slava lui Dumnezeu, ci si toate celelalte sa le facem tot asa. De exemplu, iesirea din casa si ramânerea noastra acasa. Si una si alta trebuie sa se faca pentru Dumnezeu. Cum însa putem sa le facem pe amândoua pentru Dumnezeu? Iata cum. Când tu iesi spre a merge la biserica sa iei parte la rugaciune si la învatatura cea duhovniceasca, atunci esti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poti sa ramâi si acasa întru slava lui Dumnezeu. Cum si în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli si praznuiri pacatoase, sau vezi piata plina de oameni rai si obraznici, atunci nu iesi, nu lua parte la neorânduiala, si astfel tu ai ramas acasa întru slava lui Dumnezeu.

Iar daca cineva poate iesi din casa si a ramâne în casa întru slava lui Dumnezeu, apoi poate înca a lauda si a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lauda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?“. Voi, adeseori, sedeti la locurile voastre de lucru si vedeti trecând oameni rai si pierduti, care sunt cu sprâncenele încretite si îngâmfati, înconjurati de slugarnici si de lingusitori, îmbracati în haine scumpe, plini de un lux desert, oameni jefuitori si lacomi de avere. Deci, daca tu vei auzi pe cineva zicând: „Iata un om fericit si vrednic de râvnit“, dojeneste aceasta vorba, jeleste si tânguieste. Aceasta vrea sa zica a dojeni întru slava lui Dumnezeu, caci astfel de dojana este pentru cei de fata o învatatura de întelepciune si de fapta buna, ca ei sa nu mai fie asa de poftitori de cele pamântesti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru ca are un cal frumos, împodobit cu frâu scump si multe slugi, o haina luxoasa si în toate zilele petrece în betie si în desfatare?“. Tocmai pentru aceea el este nenorocit si în treapta cea mai înalta vrednic de jelit. Eu vad ca voi nimic nu puteti lauda la el decât numai lucrurile cele dinafara: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el. Spuneti, poate, oare, sa fie ceva mai saracacios, decât atunci când calul, frâul, frumusetea hainei si multimea slugilor se admira, iar stapânul trece fara nici o lauda?

Cine poate sa fie mai sarac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeste numai cu cele straine? Podoaba si bogatia noastra cea adevarata, cea proprie, consta nu în slugi, nu în haine si în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune si în fericita incredere in Dumnezeu. Iar daca tu vezi trecând un sarac, un putin-pretuit si nebagat în seama, care traieste foarte greu, dar foarte îmbunatatit, lauda-l înaintea celor de fata, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânsii, o chemare la viata cea îmbunatatita si dreapta. Daca ei zic: „Acesta este ticalos si nenorocit“, raspunde-le: „Dimpotriva, el este cel mai fericit, caci el are prieten pe Dumnezeu, soata a vietii, fapta cea buna; el stapâneste o comoara netrecatoare, adica o constiinta curata. Cum poate sa-l vatame pe el lipsa bogatiei pamântesti, când el are sa mosteneasca cerul si bunatatile ceresti?“. Când tu vei vorbi asa cu dânsii si îi vei învata asa, vei primi mare plata pentru lauda si pentru dojana, caci pe amândoua le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem înca sa si pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne suparam pe slugile si pe supusii nostri; dar cum putem sa-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi ca sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legati cu tine s-a îmbatat, ori a rapit ceva, umbla la locuri rele, nu se îngrijeste de sufletul sau, jura, minte, ocaraste-l si-l pedepseste, readu-l pe calea cea dreapta, pune-l în rânduiala, si toate acestea vor fi facute întru slava lui Dumnezeu.

Iar daca vezi ca el a gresit împotriva ta, si în slujba ta a fost lenes, iarta-l si tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu. Dar, cu parere de rau, multi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuti, cât si cu slugile lor. Când acestia pacatuiesc împotriva noastra, atunci ne facem judecatori aspri si nemilostivi; dimpotriva, daca ei au jignit pe Dumnezeu si si-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorba pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie sa-ti faci prieteni. Fa-ti prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie sa-ti faci vrajmasi, fa-ti-i pentru Dumnezeu! Insa cum putem noi sa ne facem prieteni si vrajmasi pentru Dumnezeu? Sa nu cautam prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitati la masa si care ne partinesc în lucrurile cele pamântesti, ci sa ni-i câstigam pe acei prieteni care totdeauna tin sufletul nostru în rânduiala, ne îndeamna la datoriile noastre, pedepsesc greselile noastre, dojenesc încalcarile de lege ale noastre; când cadem, iarasi ne ridica, si prin sfat si rugaciune ajuta apropierea noastra de Dumnezeu. Dar si vrajmasi trebuie sa-si faca cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destramat, încalcator de lege, plin de pacate si de socotinte rele, care voieste sa te duca la cadere si sa te amageasca, retrage-te si fugi, precum a poruncit Hristos sa faci, când a zis: „De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l si-l arunca de la tine“ (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îti porunceste ca si pe prietenii pe care tu îi iubesti ca pe ochiul tau, si care îti sunt foarte folositori în viata, sa-i smulgi si sa-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate si trebuie sa vorbesti multe, fa si aceasta pentru Dumnezeu. Si când taci, sa taci pentru Dumnezeu. Cum poate însa cineva sa faca acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbesti cu altii despre lucruri pamântesti, despre lucruri desarte si nefolositoare, ci despre adevarata întelepciune, despre cer si iad; când nu vorbesti nimic de prisos si fara de minte, precum: cine a dobândit o dregatorie, cine a fost pedepsit si pentru ce, cum a câstigat cutare asa de mult si s-a facut asa de bogat, ce a lasat celalalt la moartea sa, pentru ce unul nu a mostenit, pe când el socotesti ca are cea mai mare nadejde la aceasta, si altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici sa nu începem vorba, nici cu altii sa nu vorbim despre ele. Mai vârtos sa avem in vedere ca sa facem si sa vorbim ceea ce place lui Dumnezeu. Iarasi, tu poti sa taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrazneala sau ocarât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngadui cu noblete de suflet si nu vei raspunde cu nici o vorba defaimatoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lauda si a dojeni, nu numai a ramâne acasa si a iesi, nu numai a vorbi si a tacea, ci putem si a ne întrista si a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate cazând în pacat, jeleste si te întristeaza, si prin aceasta întristare tu vei câstiga mântuirea cea fara de cainta, dupa cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mântuire, fara parere de rau” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slavit, nu-l pizmui, ci multumeste lui Dumnezeu ca pentru binele tau propriu, caci El a facut asa de slavit pe fratele tau, si aceasta bucurie îti va aduce mare plata. Caci, spune mie: Poate sa fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieste, care, în loc de a se bucura si a trage câstig din bucurie, se întristeaza când altuia îi merge bine, iar prin aceasta întristare el totodata îsi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, sa mai adaug ca noi putem si a cumpara si a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem pret mai mare decât cel obisnuit, nu abuzam de timpurile în care toate sunt scumpe, si înca atunci dam saracilor din proviziile noastre. „Cel ce tine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insa ce trebuie sa numar toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casa, masoara din unghi în unghi cu sfoara si asa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afara sa nu fie nepotrivita, asa trebuie si noi, de-a pururea sa întrebuintam, ca o sfoara, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate sa le faceti spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Asadar, de ne rugam ori de postim, de pedepsim ori iertam, de laudam sau dojenim, de intram ori iesim, sau orice facem, toate sa fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici sa facem, nici sa graim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna sa-l purtam cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o arma sigura si ca pe o comoara scumpa; sa-l înscriem în inima noastra, ca noi toate sa le facem, sa le graim, sa le savârsim spre slava lui Dumnezeu, ca sa dobândim slava de la Domnul, atât aici, cât si la sfârsitul acestei calatorii pamântesti. Caci El zice: „Cine Ma cinsteste pe Mine, si Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insa nu numai cu cuvintele, ci si cu faptele sa slavim totdeauna pe Tatal, împreuna cu Hristos Dumnezeul nostru, caci Lui se cuvine cinstea si slava si închinaciunea, acum si în vecii vecilor. Amin.”

(Sfantul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici si sarbatori, Editura Bunavestire, Bacau, 2005)

Sursa: www.razbointrucuvant.ro
miriam
Postat: Friday, January 1, 2010 1:54 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 5/17/2009
Postari: 4991
Locatia: bh
DOAMNE, AJUTA-NE SA PUTEM FACE ASA IN NOUL AN, 2010 !!!
SI TOT POPORUL SA SPUNA AMIN !!!
bontocel
Postat: Saturday, January 2, 2010 2:01 PM


Nivel: Grupa mijlocie

Intrat: 3/30/2006
Postari: 381
Locatia: galati
topai CE SA MAI ZIC MISHULICA! VEZI TU CUM MA MAI AJUTI CU "MICI SFATURI" CRESTINESTI...EXACT LA MOMENTUL POTRIVIT! topai
LA MULTI ANI PETRECUTI IN LINISTE SI PACE SUFLETESCA DUPA CUVANTUL SFINTILOR iloveyou
Utilizatori in acelasi subiect
NU poti posta subiecte noi in acest forum.
NU poti raspunde la subiecte in acest forum.
NU poti sterge postari in acest forum.
Nu poti edita postari in acest forum.
Nu poti crea sondaje in acest forum.
Nu poti vota in sondaj in acest forum.
Printeaza subiectul
RSS Feed