Povesti de adormit copiii

Options Povesti de adormit copiii
Subiectul anterior · Subiectul urmator
AdrianaC
Postat: Sunday, February 12, 2006 11:21 AM

Nivel: ALBA CA ZAPADA

Intrat: 2/12/2006
Postari: 17757
Locatia: Bucuresti
A fost odata, ca niciodata ...

Cum incepe povestea voastra ?


A fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.
Au fost odata doua veverite, prietene foarte bune si vecine de scorbura.
Cat era ziua de mare se jucau prin frunzisul copacilor, se ascundeau si sareau de pe o creanga pe alta, inventand tot felul de jocuri.

Rontaiau toata ziua la ghinde, pandeau iepurasii sa treaca pe langa copacul in care se aflau ca se le arunce cu coji de ghinda in cap si apoi sa rada de isprava lor. Toata padurea stia ce neastamparate sunt si toata lumea le sfatuia sa isi mai faca putin timp si ca sa isi stranga provizii pentru iarna care se apropia tot mai mult cu fiecare zi.

Azi asa, maine asa, pana cand fara sa isi dea seama s-au trezit intr-o buna dimineata ca ies afara din scorbura si le ingheta labutele.
- Brrrr ! Ce sa fie oare ? - s-au intrebat ele

Si cand au privit in jur, intreaga padure se acoperise cu o mantie alba de zapada. Fulgii de nea pluteau peste tot ca niste stelute argintii si se asterneau apoi pe pamant.

Fara sa stea pe ganduri, veveritele noastre s-au intors repede in casa, si-au luat caciulita, fularul si manusile si au pornit la joaca. S-au jucat ele asa pana cand le-a razbit foamea. Atunci au pornit intinse sa isi adune cateva ghinde sa manance, dar, surpriza: nu gaseau nicaieri ghinde.

Intr-un tarziu s-au intors acasa cu gand sa se mai incalzeasca, dar acasa, ce sa vezi, era la fel de frig ca si afara.

Iarna pusese stapanire peste tot cu mantia ei alba si scorbura lor pana mai ieri calduroasa acum era foarte, foarte friguroasa. S-au uitat in stanga si in dreapta dupa niste surcele sa isi faca focul, dar nu au gasit nimic. Nici nu aveau cum sa gaseasca pentru ca nu avusesera grija sa isi faca provizii.

-- continuarea maine, ca acum nu mai am inspiratie --
AdrianaC
Postat: Wednesday, February 15, 2006 5:02 PM

Nivel: ALBA CA ZAPADA

Intrat: 2/12/2006
Postari: 17757
Locatia: Bucuresti
Cine ne mai spune povesti ?

Eu ma mai gandesc la continuare !
mama_Sonyei
Postat: Friday, February 24, 2006 4:04 PM


Nivel: Avansat

Intrat: 2/24/2006
Postari: 1062
Locatia: Romania
Adriana ar fi o varianta sa inceapa cineva o poveste si apoi noi toate sa incercam sa ducem mai departe povestea cand celalalt ramane in pana de inspiratie bravo Sa incerc eu continuarea:

Pe cand stateau ele zgribulite si infrigurate lipite una de alta le-a venit o idee:

- Parca as incerca si o nuca... Poate o convingem pe doamna Cioara din cuibul de sus sa ne dea si noua ceva de imbucat, ca ea e mai strangatoare, toata ziua cara cate ceva in cuib, nu se poate sa nu aiba...

Au urcat intr-un suflet pana la ramura doamnei Cioara si au gasit-o pe aceasta cu penele infoiate, dar la adapost.

- Ziua buna Doamna Cioara, am avea si noi o rugaminte: poti sa ne primesti si pe noi pentru o vreme in cuibul tau, ca la noi in scorbura e frig si frunze sa facem un culcus nu mai sunt. Poate si o bucatica de nuca sau altceva sa inghitim si noi pe ziua de azi, ca ne-a prins zapada pe nepregatite...

--continuarea... cine doreste cheers --
taki
Postat: Tuesday, February 28, 2006 8:21 PM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
Ursul pacalit de vulpe




Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreaga dupa hrana si nu gasise nicairi. Facându-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului si se culca sub o tufa, gândindu-se ce sa mai faca, ca sa poata gasi ceva de mâncare.
Sazând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peste. Atunci ea radica putin capul si, uitându-se la vale, în lungul drumului, zareste venind un car tras de boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o asteptam eu. Si îndata iese de sub tufa si se lungeste în mijlocul drumului, ca si cum ar fi fost moarta.

Carul apropiindu-se de vulpe, taranul ce mâna boii o vede si, crezând ca-i moarta cu adevarat, striga la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape si, vazând ca nici nu sufla, zice: Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasa cataveica am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând asa, apuca vulpea de dupa cap si, târând-o pâna la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: "Hais! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Taranul mergea pe lânga boi si-i tot îndemna sa mearga mai iute, ca s-ajunga degraba acasa si sa ieie pelea vulpii.

Însa, cum au pornit boii, vulpea a si început cu picioarele a împinge pestele din car jos. Taranul mâna, carul scârtâia, si pestele din car cadea.
Dupa ce hoata de vulpe a aruncat o multime de peste pe drum, bine...sor! sare si ea din car si, cu mare graba, începe a strânge pestele de pe drum. Dupa ce l-a strâns gramada, îl ia, îl duce la bizunia sa si începe a mânca, ca ta...re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Buna masa, cumatra! Ti!!! da' ce mai de peste ai! Da-mi si mie, ca ta...re! mi-i pofta!
— Ia mai pune-ti pofta-n cuiu, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ti-i asa de pofta, du-te si-ti moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa manânci.
— Învata-ma, te rog, cumatra, ca eu nu stiu cum se prinde pestele.

Atunci vulpea rânji dintii si zise: Alei, cumatre! da' nu stii ca nevoia te duce pe unde nu-ti e voia si te-nvata ce nici gândesti? Asculta, cumatre: vrei sa manânci peste? Du-te desara la baltoaga cea din marginea padurei, vârâ-ti coada-n apa si stai pe loc, fara sa te misti, pâna despre ziua; atunci smunceste vârtos spre mal si ai sa scoti o multime de peste, poate îndoit si-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei si-si vâra-n apa toata coada!...
În acea noapte începuse a bate un vânt race, de îngheta limba-n gura si chiar cenusa de sub foc. Îngheata zdravan si apa din baltoaga, si prinde coada ursului ca într-un cleste. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei si de frig, smunceste o data din toata puterea. Si, sarmanul urs, în loc sa scoata peste, ramâne far' de coada!
Începe el acum a mornai cumplit s-a sari în sus de durere; si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce s-o ucida în bataie. Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de mânia ursului. Ea iesise din bizunie si se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; si când vazu pe urs ca vine far' de coada, începu a striga:
— Hei cumatre! Dar ti-au mâncat pestii coada, ori ai fost prea lacom s-ai vrut sa nu mai ramâie pesti în balta?

Ursul, auzind ca înca-l mai ic si în râs, se înciudeaza si mai tare si se rapede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmta, ursul nu putea sa încapa înlauntru. Atunci el cauta o creanga cu cârlig si începe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nataraule! mie nu-mi pasa, ca tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumatre! nu trage, ca-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a nacajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Si iaca asa a ramas ursul pâcâlit de vulpe!

taki
Postat: Tuesday, February 28, 2006 8:26 PM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
Punguta cu doi bani



Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul un cucos; gaina babei se oua de câte doua ori pe fiecare zi si baba mânca o multime de oua; iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul într-o zi perdu rabdarea si zise:

— Mai baba, manânci ca în târgul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cucosul tau, sa faca oua, si-i mânca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.

Mosneagul, pofticios si hapsin, se ia dupa gura babei si, de ciuda, prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie buna, zicând:
— Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mâncarea degeaba.

Cucosul, cum scapa din mânile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe-un drum, numai iata gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia în clont si se întoarna cu dânsa înapoi catre casa mosneagului. Pe drum se întâlneste c-o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede în clontu-i o punguta si zice vezeteului:

— Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela în plisc.

Vezeteul se da iute jos din capra trasurei, si c-un feliu de mestesug, prinde cucosul si luându-i punguta din clont o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare o pune în buzunar si porneste cu trasura înainte. Cucosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neîncetat:
Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !

Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:

— Ma! ia cucosul ist obraznic si-l da în fântâna ceea.

Vezeteul se da iarasi jos din capra, prinde cucosul si-l azvârle în fântâna! Cucosul, vazând aceasta mare primejdie, ce sa faca? Începe-a înghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pâna ce-nghite toata apa din fântâna. Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia în urma trasurei, zicând:

Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !

Boierul, vazând aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:

— Ma! da' al dracului cucos i-aista! Ei, las' ca ti-oiu da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!

Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvârle într-un cuptor plin cu jaratic si sa puna o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasa la inima, de cuvânt; face cum i-a zis stapânu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, începe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fântâna pe jaratic, pâna ce stinge focul de tot, si se racoreste cuptoriul; ba înca face s-o aparaie prin casa, de s-au îndracit de ciuda hârca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si începe a trânti cu ciocul în geamuri si a zice:

Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !

— Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu si-l zvârle în cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, si-om scapa de suparare.

Vezeteul iarasi ia cucosul si-l zvârle în cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum înghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei; pan-a înghitit el toata cireada, s-a facut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastra, întinde aripele în dreptul soarelui, de întuneca de tot casa boierului, si iarasi începe!

Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !

Boierul, când mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos.
Mai sta boierul cât sta pe gânduri, pana-i vine iarasi în cap una.
— Am sa-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiti la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca si-oiu scapa de dânsul.

Si, cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l zvârle în zahnaua cu banii; caci boieriul acela, de mult banarit ce avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cucosul înghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar începe:

Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Acum, dupa toate cele întâmplate, boierul, vazând ca n-are ce-i mai face, i-azvârle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui si lasa pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazând voinicia cucosului, s-au luat dupa dânsul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftând:

— Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!

Cucosul însa mergea tantos, iar paserile dupa dânsul, si merge el cât merge, pâna ce ajunge acasa la mosneag, si de pe la poarta începe a cânta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!"
Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iesa afara cu bucurie; si, când îsi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet! elefantul ti se parea purice pe lânga acest cucos; s-apoi în urma lui veneau cârduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul, vazând pe cucosul sau asa de mare si de greoiu, si încunjurat de-atâta amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis:

— Stapâne, asterne un tol aici în mijlocul ograzii.

Mosneagul, iute ca un prâsnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi si îndata se umple ograda si livada mosneagului, pe lânga paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care stralucea la soare de-ti lua ochii! Mosneagul, vazând aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutând mereu cucosul si dezmerdându-l.
Atunci, iaca si baba vine nu stiu de unde; si, când a vazut unele ca aceste, numa-i sclipeau rautacioasei ochii în cap si plesnea de ciuda.

— Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni!
— Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba! Când ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut eu cucosul, stii tu din a cui pricina... si iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plângi de mila! Biata gaina, cum scapa din mânile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o înghite. Apoi rapede se întoarce acasa la baba si începe de pe la poarta: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesa cu bucurie înaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe lânga baba si se pune pe cuibariu; si, dupa vrun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!... Si, când se uita în cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica. Baba, când vede ca s-a batut gaina joc de dânsa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara în bataie! Si asa, baba cea zgârcita si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamântului. De-acu a mai mânca si rabdari prajite în loc de oua; ca bine si-a facut râs de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nemica, sarmana!
Mosneagul însa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarita, iara pe cucos îl purta în toate partile dupa dânsul, cu salba de aur la gât si încaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcâie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cucos de facut cu bors.
taki
Postat: Tuesday, February 28, 2006 8:29 PM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
Povestea unui om lenes


Cica era odata într-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici îmbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazând ca acest om nu se da la munca nici în ruptul capului, hotarâ sa-l spânzure, pentru a nu mai da pilda de lenevire si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, îl umfla pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dânsul la locul de spânzuratoare!
Asa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trasura în care era o cucoana. Cucoana, vazând în carul cel cu boi un om care samana a fi bolnav, întreba cu mila pe cei doi tarani, zicând:
— Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.

— Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumnevoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai având pareche în lume, si-l ducem la spânzuratoare, ca sa curatim satul de-un trândav.
— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un câne, faradelege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru împrejurari grele, Doamne fereste! A mânca la posmagi si-a trai si el pe lânga casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucatica de pâne. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.
— I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana; ca te-a pune la cotet, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te întunerecul sa te bata, uriciunea oamenilor! Sai degraba din car si multameste cucoanei, ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gândeam sa-ti dam sopon si frânghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, îti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trântor, mare minune-i si asta. Dar tot de noroc sa se plânga cineva... Bine-a mai zis cine-a zis ca: "Boii ara si caii manânca". Hai da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.

— Dar muieti-s pormagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se cârneasca din loc.
— Ce-a zis? întreba cucoana pe sateni.
— Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, întreaba, ca muieti-s posmagii?
— Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, înca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?
— Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?
— Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot înainte! Ce mai atâta grija pentru asta pustie de gura!

Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
— Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gâste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spânzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mâna de la mâna ca sa poata face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împarateasa mare, ce-ti bati capul!
Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce ave, se lehameseste si de binefacere si de tot, zicând:
— Oameni buni, faceti dar cum va va lumina Dumnezeu!

Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul.
Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dânsul. Mai pofteasca de-acum si alti lenesi în satul acela, daca le da mâna si-i tine cureaua.

S-am încalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.
taki
Postat: Tuesday, February 28, 2006 8:31 PM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
Pacala



Un negustor, umblând prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grâu, papusoi si altele, într-o zi ajunse la un pod si când era sa treaca vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcala. Negustorul, voind sa afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul si-l întreba:

— De unde esti, mai crestine?
— Ia din sat de la noi, raspunse Pâcala.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
— Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
— Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si cum îi botezat?
— Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l boteaza popa într-o caldarusa cu apa, cum îi scrie lui în carti.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Ma!... aista-i chiar Pâcala.

— Dar cum te cheama pe tine?
— Iaca!... ce ma întreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-si face cruce ca de naiba si iar îl întreba:

— Dar cu chemarea împreuna cum te mai striga?
— Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pâcala.

Negustorul începu atunci a râde si zise: ce prost! Apoi îl mai întreba:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mamaliga mâncam, zise Pâcala.
— Întelege-ma, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
— Te-ntreb daca s-au facut la voi grâu, orz si altele.
— Da, s-au facut pâna la brâu, raspunse Pâcala.
— Nu te-ntreb de înaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci as voi sa stiu ce feliu este la voi grauntele orzului.
— Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pâcala. Grauntele orzului este lungaret, îmbracat c-o coaja cam galbie si c-o tapa în vârf.
— Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa cumpar si eu.
— De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da grâul ori orzul, si altul îi da bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
— Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
— Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni în sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
— Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pâcala.
— Cu ce pret se vinde chila ori banita; câti lei?
— Asa cum te-nvoiesti; si câti lei dai atâta iei.

Negustorul, suparat, îl mai întreba:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman si altii.
— Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decât toti la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decât toti; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umarul sau.
— Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
— Dar cum? zise Pâcala.
— Eu îti zic: pe cine ascultati voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; când începe sa cânte, tot satul sta cu ochii si urechile tinta la el.
— Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveti frica aici în sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem, mamulica. Când vine sara de la pascut, fugim de el care încotro apucam; ca atât e de înfricosat, de gândesti ca e turbat; când începe sa mugeasca, sparie chiar si copiii din sat.
— Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-padurei?
— Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, când ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om ca si dumniata: cu cap, cu ochi, gura, nas, mâni si cu picioare, ma misc si ma uit ca toti.
— Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc.

Prostia din nascare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasa boala, ce nu se vindeca în scoale, ba nici în spitale.
taki
Postat: Wednesday, March 1, 2006 12:01 AM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
PINOCCHIO


A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,...

... un timplar batrin, pe nume Gepetto. El traia intr-o casuta uitata la marginea unui orasel. Intr-o zi, s-a hotarit sa ciopleasca din lemn un baietel, care sa-i aline singuratatea. Dupa ce a terminat de cioplit, Gepetto s-a culcat.
Un greier spiridus a intrat in odaie si vazind baietelul de lemn, a suflat peste el si l-a facut sa se miste. Dimineata, timplarul a vazut cu uimire ca baiatul cioplit din lemn se putea misca. Nu-i venea sa-si creada ochilor.
Batrinul l-a considerat copilul lui si l-a numit Pinocchio. Baiatul era foarte neastimparat. Greierele spiridus il certa si-i spunea sa asculte de sfaturile batrinului lui tata. "-Nu vreau, nu cred ca asa ceva este pentru mine!" raspundea obraznic Pinocchio. Dupa un timp, Gepetto l-a inscris la scoala, i-a cumparat un abecedar si l-a condus cu drag pina la poarta , in prima zi de scoala.
Pe drum Pinocchio a dat peste un grup de papusari, care tocmai dadeau un spectacol. Scena era plina de marionete, iar cind a trecut Pinocchio, acestea s-au napustit asupra lui. Vazind, directorul s-a infuriat:"-Cum indrazniti sa intrerupeti spectacolul?". "-Domnule director, eu nu am nici o vina, raspunde Pinocchio. Papusile au vrut doar sa ma salute." Vazind cit de dragalas este baiatul, directorul i-a oferit cinci banuti de aur, cu care Pinocchio, multumit s-a intors acasa. La intoarcere, nici nu-i trecea prin gind ca este urmarit. La un moment dat, o vulpe schioapa si un motan orb i-au iesit in cale. "-Unde te grabesti baietasule, il ia la rost vulpea sireata. Noi stim cum ai putea sa-ti inmultesti banutii. Vino cu noi pe cimpul minunilor. Acolo, daca ingropi banutii, a doua zi va creste un copac cu crengile pline cu banuti."
Pinocchio a strigat dupa ajutor. La un moment dat a aparut o zina buna care l-a eliberat, l-a dus acasa la ea si la luat la intrebari: "-Unde sint banii?" "-I-am pierdut, a incercat s-o pacaleasca Pinocchio" Cu fiecare minciuna, insa, nasul ii crestea din ce in ce mai mare. "-Promit ca de azi inainte ma voi cuminti. Voi merge la scoala si-l voi asculta pe Gepetto, spuse Pinocchio printre lacrimi." facindu-i-se mila de el, zina i-a scurtat din nas. Apoi l-a dus acasa la Gepetto. Pinocchio, in citeva zile a uitat de promisiunea facuta. Iesind la joaca, a dat peste o trasurica trasa de un magarus. "-Vino cu noi in Tara Jucariilor" l-au ademenit pe Pinocchio.
Acesta nici nu a stat pe ginduri. Ajunsi in imparatia jucariilor, s-au jucat, au lenevit, uitind de alte griji. Dupa citeva zile s-au trezit cu niste urechi lungi si coada. Aratau ca niste magari. Niste circari i-au dus la circ si, pentru putin ovaz, munceau saracii din greu.Pinocchio, cu prima ocazie ivita a scapat. Fugea, fugea, nici el nu stia incotro.Ajuns la malul unei ape, de suparare si-a legat de git un bolovan si s-a aruncat in apa. Zina cea buna a avut, insa grija de el, i-a dezlegat funia si l-a scapat si de infatisarea de magar. Pinocchio dadu din miini si din picioare sa ajunga cit mai repede la mal. Dar, vai! o balena l-a inghitit si o data cu el si foarte multa apa. Baiatul se zbatea in burta balenei incercind sa scape, cind deodata, doua brate puternice l-au prins si l-au scos din apa. Era Gepetto care i-a povestit ca a pornit in cautarea lui pe o barca si a fost inghitit de balena, in timpul unei furtuni. Observind ca noaptea balena doarme cu gura deschisa, cei doi au planuit sa scape. Ei s-au agatat de coada unui peste si au asteptat pina cind balena si-a deschis gura. Atunci, impreuna cu pestele au iesit afara din gura ei. Ajunsi acasa, batrinul s-a imbolnavit si a cazut la pat. Pinocchio l-a ingrijit, dindu-i medicamente si mincare. Citeodata, seara, baiatul citea si invata sa scrie singur. Vazind faptele lui bune, zina cea buna a intrat in incapere si i-a dat viata. De bucurie, batrinul s-a vindecat pe loc. Pinocchio a devenit un baietel cuminte si au trait impreuna fericiti mult timp.


taki attached the following image(s):
pinocchio10.gif

taki
Postat: Wednesday, March 1, 2006 12:13 AM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
DUMBO ELEFANTELUL ZBURATOR


A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,...

... De cum venise, primavara le adusese pui tuturor animalelor din Circ. Si doamna Jumbo stringea la piept un elefantel dragalas cu care se mindrea din cale-afara. Ca urechile lui se nimerisera a fi un picut mai mari, nu o stinjenea defel! Celelalte doamne-elefant o necajeau din pricina asta " - Cu asa urechi, seamana a liliac ! Ce-ar fi sa-i spui Dumbo cel natang?!"
Cind lua parte prima oara la o parada, micutul Dumbo se impiedica in urechi si -Bildibic!- cazu intr-o baltoaca. Cativa baieti aflati pe margine incepura sa chiuie si sa rida de mama focului, pina ce doamna Jumbo socoti ca au intrecut masura si se napusti spre ei amenintatoare. Drept pedeapsa, doamna Jumbo se pomeni inchisa intr-o cusca. Elefantelul Dumbo ramase singur-singurel. Numai soricelului Timoteus ii era mila de el. "-Capul sus, micutule!" ii zise soricelul cu blindete. "Am sa fiu prietenul tau si impreuna o scoatem noi la capat!"
Directorul Circului hotari ca Dumbo sa apara pe scena impreuna cu clovnii in sceneta cu pompierii. Drept care construira un perete inalt de casa, din mucava si clei, si-i dadura foc. Si, cind tot peretele era in flacari, Dumbo sari de la cea mai inalta fereastra in cearceaful clovnilor-pompieri. Insa pinza se rupse sub greutatea lui Dumbo si el -Pleosc!- se trezi intr-un ciubar cu apa. Dupa spectacol Dumbo se furisa amarit spre cusca in care era mama lui. Doamna Jumbo scoase trompa printre gratii, il ridica si incepu sa-l legene incetisor. "-Nu plinge, dragul meu, il dezmierda ea. Stiu ca ti-e greu, dar nu trebuie sa-ti pierzi curajul. Odata si odata vor veni zile mai bune si atunci totul va fi minunat!" Intr-o seara, fericiti ca spectacolul reusise de minune, clovnii isi sarbatorira maiestria, cinstindu-se cu o vadra de sampanie. Dupa ce se dusera la culcare, Dumbo si Timoteus gustara si ei un strop din acea apa spumoasa si intepatoare. Dar sampania li se urca repede la cap. Ii apuca risul si incepura sa se prosteasca in fel si chip si nu pricepeau de ce lumea li se parea dintr-o data asa de caraghioasa. A doua zi in zori, soarele descoperi cu uimire un elefantel care dormea pe o craca, tocmai sus intr-un copac. Croncanitul ciorilor il trezi intr-un tirziu si pe Dumbo. Si cind vazu unde se afla, se sperie atit de tare, incit cazu de pe craca drept intr-un piriias."-Dumbo, eu cred ca tu ai zburat aseara in copac! striga Timoteus emotionat. Un elefant care zboara!" Dar Dumbo nu se mai incumeta sa mai incerce sa zboare, decit atunci cind una dintre ciori ii dadu o pana fermecata. Ciorile il dusera pe un dimb iar Timoteus il incuraja:"-Hai Dumbo, sari." "-Presupun ca trebuie sa-l ... ajutam nitel!" spuse o cioara. Si toate se apucara sa-l impinga din spate. "-Acum Dumbo! Intinde urechile si zboara" striga Timoteus care sedea pe crestetul lui Dumbo,virit in borul palariutei. "Ai incredere! Poti sa zbori!"
Si intr-adevar. A fost de ajuns ca Dumbo sa filfiie numai un picut din urechile lui mari si indata prinse a pluti prin vazduh intocmai ca o pasare. "-Iu-huu! De acum totul o sa fie minunat! se bucura Timoteus. Nimeni n-o sa mai rida de urechile tale. Nicicind n-a mai existat pe lume un elefant zburator. O sa fii cel mai vestit elefant!" In aceeasi seara, cind trebuia sa sara de la fereastra in flacari, in loc sa se arunce in gol, Dumbo incepu sa pluteasca lin prin tot Circul, pe deasupra capetelor spectatorilor uimiti. deodata insa descoperi ca nu mai are pana fermecata. de spaima, mai ca s-ar fi prabusit, daca n-ar fi strigat la el Timoteus: "-Lasa pana! Poti zbura si fara ea!" In ziua urmatoare, poza lui Dumbo era pe prima pagina a tuturor ziarelor. Circul avea o noua vedeta :DUMBO ELEFANTELUL ZBURATOR! Directorul Circului incheie cu el un contract pe viata, iar pe doamna Jumbo o elibera pe data din cusca. Ba chiar i se oferi un loc de onoare in manej mamei celebrului elefantel. Dupa spectacol, Dumbo ateriza lin in bratele ei. Doamna Jumbo isi strinse fiul la piept si ii sopti: "-Dumbo, vezi ca am avut dreptate? Acum totul este minunat pentru tine!"


taki attached the following image(s):
dumbo1.gif

codruta
Postat: Wednesday, March 1, 2006 12:30 AM


Nivel: Avansat

Intrat: 2/14/2006
Postari: 2034
Locatia: la loc cu verdeata...
mama_Sonyei wrote:
Adriana ar fi o varianta sa inceapa cineva o poveste si apoi noi toate sa incercam sa ducem mai departe povestea cand celalalt ramane in pana de inspiratie bravo Sa incerc eu continuarea:

Pe cand stateau ele zgribulite si infrigurate lipite una de alta le-a venit o idee:

- Parca as incerca si o nuca... Poate o convingem pe doamna Cioara din cuibul de sus sa ne dea si noua ceva de imbucat, ca ea e mai strangatoare, toata ziua cara cate ceva in cuib, nu se poate sa nu aiba...

Au urcat intr-un suflet pana la ramura doamnei Cioara si au gasit-o pe aceasta cu penele infoiate, dar la adapost.

- Ziua buna Doamna Cioara, am avea si noi o rugaminte: poti sa ne primesti si pe noi pentru o vreme in cuibul tau, ca la noi in scorbura e frig si frunze sa facem un culcus nu mai sunt. Poate si o bucatica de nuca sau altceva sa inghitim si noi pe ziua de azi, ca ne-a prins zapada pe nepregatite...

--continuarea... cine doreste cheers --



- Da, poftiti, saracutele de voi.Cred ca ati inghetat ...
Uimite, veveritele nu mai stiau nici sa multumeasca. Stiau despre Doamna Cioara ca nu e deloc ospitaliera si ca se ocupa de tot felul de lucruri ciudate. Cel putin asa auzisera ele de la barfitoarele padurii.
- Dar bani aveti? le intreba Doamna Cioara.
-Ce s-avem? Bani? Pai...nici nu stim ce sunt aia raspunsera veveritele speriate.
- Bani. Aur. Ceva de valoare. Sau credeti ca va tin la caldura si va hranesc, asa gratis? Ei, ce naive sunteti.Toate se platesc in lumea asta, nu stiati?
- Dar noi n-avem nici bani, nici aur. Cu ce sa platim?
- Pai, se gandi Doamna Cioara, ce aveti voi de valoare? Ce aveti voi mai de pret?
Veveritele tacura, incurcate.Nu s-au gandit niciodata ce au ele mai de pret.
Li se parea asa de firesc sa fie sanatoase, vesele, jucause... Se stiau de-o viata si nici nu se puteau gandi ca ar putea fi despartite, ca ar ramane singure, una fara cealalta. Toate astea li se pareau firesti, banale chiar , nicidecum ca ar fi lucrurile cele mai de pret in viata.
- Ce-avem noi de valoare? Pai...nimic..., si Doamna Cioara recunoscuse raspunsul acesta. Il mai auzise de mii de ori de cand zbura prin lume. Si cel mai mult il auzise la oameni.



cine continua?
taki
Postat: Wednesday, March 1, 2006 12:32 AM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
CARTEA JUNGLEI



A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,...

... Demult peste locuitorii unui sat aflat la marginea junglei din India, s-a abatut o nenorocire. Un tigru s-a furisat din jungla si adapostit de intuneric , a furat un copilas ce dormea. Satenii l-au cautat in padurea intunecoasa si adinca, dar cautarea a fost zadarnica.
Tigrul cel fioros, care se numea Sir Khan, a fugit prin jungla haituit de oamenii care il cautau. Dupa citeva ore, ostenit, s-a asezat sa se odihneasca si a lasat copilul linga el. Dupa un timp, de tigrul ce dormea s-a apropiat un lup, impreuna cu lupoaica si puii lor si au gasit copilul. Stiind cit de fioros este tigrul, lupii s-au hotarit sa-l ia si sa-l creasca la fel ca pe un pui al lor. A doua zi, Aleka, conducatorul haitei de lupi, a luat hotarirea ca puiul de om sa se numeasca Mowgli si sa traiasca de acum inainte printre lupi.
Sir Khan, suparat de cele intimplate, s-a hoatrit sa se razbune. De educatia lui Mowgli s-a ocupat ursul Baloo, care l-a invatat limbajul animalelor, semnele care indica primejdia, precum si care sint prietenii si dusmanii in imparatia junglei. " - Ia aminte, Mowgli, la ceea ce-ti spun, ca sa poti sa scapi intotdeauna de primejdii" ii spunea Baloo. "-Sa nu iesi din cuvintul ursului, ca altminteri o patesti" il avertiza Baghera, pantera neagra.
Mowgli era un copil neastimparat. Distractia lui preferata era jocul cu maimutele, placindu-i sa fie aruncat din creanga in creanga . Mowgli n-a tinut cont de sfatul lui Baloo si al Bagherei . Ei l-au avertizat ca cimpanzeii, desi sint glumeti si jucausi, nu pot fi de incredere. Intr-o zi maimutele l-au dus pe Mowgli la ruinele napadite de buruieni ale unui palat.
Mai in joaca, mai in gluma,ele l-au impins pe baiat intr-o groapa, distrindu-se pe socoteala lui. Desi Mowgli a inceput sa plinga, maimutele nu l-au scos din groapa.
Auzind intimplarea, Baloo si Baghera au pornit in ajutorul lui. Lor li s-a alaturat si Ka, sarpele, pentru ca maimutelor le era foarte frica de el. Sarpele nu le putea suferi, pentru ca faceau intotdeauna mult zgomot si tulburau zi si noapte linistea junglei. Ajunsi la ruine, prietenii l-au scos pe Mowgli din groapa.

Timpul a trecut, el a crescut si a inceput sa-si dea seama ca este diferit de toti prietenii lui din jungla si ca locul lui nu este acolo. Odata s-a apropiat mai mult de sat. Acolo a descoperit lucruri pe care el nu le cunostea si care l-ar fi ajutat impotriva tigrului Sir Khan. Noaptea, cind dormea lumea, s-a furisat si a furat un lemn aprins. Ajuns in jungla, a reusit, sa-l alunge pe tigrul cel fioros.
Gindul lui Mowgli a ramas la sat si la oamenii de acolo.Baloo, intelegindu-i sentimentele, l-a sfatuit sa se intoarca printre oameni, pentru ca el nu apartinea junglei. Simtind ca ursul avea dreptate, si-a parasit cu regret prietenii. Ajuns in sat, oamenii s-au speriat de infatisarea lui si au vrut sa-l alunge. O femeie s-a apropiat de el si a spus:"-Lasati-l pe baiat. S-ar putea sa fie chiar copilul meu, pe care mi l-a furat tigrul cu ani in urma." Apoi intorcindu-se spre baiat i-a spus: "-Vino, de acum inainte vei locui la mine!" Femeia l-a invatat sa vorbeasca si sa se comporte ca si oamenii. Mowgli a invatat repede, dar, trecind zilele, nu putea sa uite de prietenii lui din padure si simtea chemarea junglei. A asteptat pina a venit primavara, apoi s-a intors in jungla. Acolo Akela i-a spus: "-Intoarce-te printre oameni, acolo este locul tau. Iti ducem mereu dorul ,dar a venit timpul sa ne despartim. Poti sa ne vizitezi oricind si va fi o bucurie sa ne intilnim. E bine sa nu-ti uiti niciodata prietenii." Intors in sat,Mowgli s-a indragostit de o fata. La inceput a fost timid si nu a stiut sa-si exprime sentimentele, dar cu timpul a reusit sa-i marturiseasca fetei ca o iubeste. Din acel moment, pentru el a inceput o viata noua.


taki attached the following image(s):
mow-bal01.gif

taki
Postat: Wednesday, March 1, 2006 12:40 AM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
Scufita Rosie


Traia odata o fetita care primise in dar de la bunicuta ei o minunata scufita de culoare rosie. Fetitei ii placea tare mult acea scufita si ajunsese sa nu o mai dea deloc jos. Din acest motiv toata lumea o striga Scufita Rosie.

Intr-o dimineata frumoasa si insorita, mama Scufitei Rosii o ruga pe fetita sa-i duca bunicutei bolnave un cosulet cu mincare. Fetita, care-si iubea foarte mult bunicuta, accepta imediat sa-i faca acesteia o vizita.
"- Dar sa nu intirzii prea mult" ii spuse mama, "si sa mergi direct la bunica, fara sa stai sa te joci prin padure, si mai ales sa te feresti de Lupul cel Rau".

Drumul ce ducea la bunicuta trecea prin padure, asa ca Scufita Rosie lua cosuletul din mina mamei si se porni spre casa bunicutei. Pe drum insa il intilni pe Lupul cel Rau, dar uita de vorbele mamei si ii spuse direct:
"- Buna dimineata, domnule Lup".
"- Buna dimineata Scufita Rosie" ii raspunse lupul, "unde ai plecat tu asa devreme?"
"- Am plecat sa o vizitez pe bunicuta care este bolnava si sa-i duc un cosulet cu mincare" ii raspunse pe negindite Scufita Rosie.
"- Si unde locuieste bunicuta ta Scufita Rosie?" intreba lupul.
"- Locuieste in padure, nu foarte departe de aici" ii raspunse Scufita Rosie, "casuta ei este usor de gasit, se afla chiar linga lac".
Lupul care deja se gindea ce meniu bun va avea la prinz, Scufita Rosie si bunicuta acesteia, ii spuse Scufitei Rosii:
"- Am o ideea Scufita Rosie, ce ar fi daca ai culege niste floricele frumoase pe care sa i le duci bunicutei tale?"
"- Ce idee minunata" ii raspunse Scufita Rosie, care uitind din nou de sfaturile mamei se afunda prin padure incercind sa gaseasca cele mai frumoase floricele pentru bunicuta.
In timpul acesta lupul isi lua picioarele la spinare si o tuli spre casa bunicutei. Cind ajunse la usa acesteia ciocani usor la usa.
"- Cine este?" intreba bunicuta.
"- Sint eu, Scufita Rosie" raspunse lupul imitind vocea Scufitei Rosii.
"- Intra inauntru draga" ii raspunse bunicuta, "sint in pat, iar usa este descuiata".
Lupul intra in casa, se repezi la bunicuta si o inghiti. Apoi isi puse camasa si scufia ei de noapte, se baga in pat si se acoperi cu patura peste nas.

Intre timp Scufita Rosie se apropie de casa, si se mira vazind usa casutei deschisa. Pasi cu grija in casa si se apropie de pat. Scufita Rosie nu o putea zari prea bine pe bunicuta si o intreba:
"- Ooo, bunicuto, dar de ce ai urechile asa de mari?"
"- Ca sa te aud mai bine" ii raspunse lupul imitind vocea bunicutei.
"- Ooo bunicuto, dar de ce ai ochii asa de mari?" intreaba Scufita Rosie.
"- Ca sa te vad mai bine, draga mea" ii raspunse lupul.
"- Ooo bunicuto, dar de ce ai gura asa de mare?" intreba Scufita Rosie.
"- Ca sa te pot inghiti mai bine, draga mea" striga lupul si se repezi la biata Scufita Rosie si o inghiti.

Satul, lupul se intinse in pat sa-si faca siesta si se puse pe sforait. Pe linga casa trecu un vinator care auzi sforaitul si se uita pe fereastra. Cind vazu lupul isi inchipui ca acesta a mincat-o pe bunicuta si se repezi si ii taie acestuia burta. Spre marea surpriza a vinatorului din burta iesira intregi si nevatamate Scufita Rosie si bunicuta. Acestea ii multumira vinatorului ca le-a salvat si ii oferira in schimb pielea lupului.
Apoi Scufita Rosie si bunicuta se asezara la masa ca sa manince din cele pregatite de mama. Dupa patania prin care trecuse, Scufita Rosie se hotari ca niciodata sa nu mai iasa din cuvintul mamei.
taki
Postat: Wednesday, March 1, 2006 8:12 AM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
Capra cu trei iezi


Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul".
Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:
Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-am vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...
- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa!
s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie?
Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete!
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!
Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!...
Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca labele!"
Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...
- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna...
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!
AdrianaC
Postat: Friday, March 3, 2006 5:39 AM

Nivel: ALBA CA ZAPADA

Intrat: 2/12/2006
Postari: 17757
Locatia: Bucuresti
AdrianaC wrote:
A fost odata, ca niciodata ...

Cum incepe povestea voastra ?


A fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.
Au fost odata doua veverite, prietene foarte bune si vecine de scorbura.
Cat era ziua de mare se jucau prin frunzisul copacilor, se ascundeau si sareau de pe o creanga pe alta, inventand tot felul de jocuri.

Rontaiau toata ziua la ghinde, pandeau iepurasii sa treaca pe langa copacul in care se aflau ca se le arunce cu coji de ghinda in cap si apoi sa rada de isprava lor. Toata padurea stia ce neastamparate sunt si toata lumea le sfatuia sa isi mai faca putin timp si ca sa isi stranga provizii pentru iarna care se apropia tot mai mult cu fiecare zi.

Azi asa, maine asa, pana cand fara sa isi dea seama s-au trezit intr-o buna dimineata ca ies afara din scorbura si le ingheta labutele.
- Brrrr ! Ce sa fie oare ? - s-au intrebat ele

Si cand au privit in jur, intreaga padure se acoperise cu o mantie alba de zapada. Fulgii de nea pluteau peste tot ca niste stelute argintii si se asterneau apoi pe pamant.

Fara sa stea pe ganduri, veveritele noastre s-au intors repede in casa, si-au luat caciulita, fularul si manusile si au pornit la joaca. S-au jucat ele asa pana cand le-a razbit foamea. Atunci au pornit intinse sa isi adune cateva ghinde sa manance, dar, surpriza: nu gaseau nicaieri ghinde.

Intr-un tarziu s-au intors acasa cu gand sa se mai incalzeasca, dar acasa, ce sa vezi, era la fel de frig ca si afara.

Iarna pusese stapanire peste tot cu mantia ei alba si scorbura lor pana mai ieri calduroasa acum era foarte, foarte friguroasa. S-au uitat in stanga si in dreapta dupa niste surcele sa isi faca focul, dar nu au gasit nimic. Nici nu aveau cum sa gaseasca pentru ca nu avusesera grija sa isi faca provizii.

-- continuarea maine, ca acum nu mai am inspiratie --


mama_sonyei wrote:

Pe cand stateau ele zgribulite si infrigurate lipite una de alta le-a venit o idee:

- Parca as incerca si o nuca... Poate o convingem pe doamna Cioara din cuibul de sus sa ne dea si noua ceva de imbucat, ca ea e mai strangatoare, toata ziua cara cate ceva in cuib, nu se poate sa nu aiba...

Au urcat intr-un suflet pana la ramura doamnei Cioara si au gasit-o pe aceasta cu penele infoiate, dar la adapost.

- Ziua buna Doamna Cioara, am avea si noi o rugaminte: poti sa ne primesti si pe noi pentru o vreme in cuibul tau, ca la noi in scorbura e frig si frunze sa facem un culcus nu mai sunt. Poate si o bucatica de nuca sau altceva sa inghitim si noi pe ziua de azi, ca ne-a prins zapada pe nepregatite...


Codruta wrote:

- Da, poftiti, saracutele de voi.Cred ca ati inghetat ...
Uimite, veveritele nu mai stiau nici sa multumeasca. Stiau despre Doamna Cioara ca nu e deloc ospitaliera si ca se ocupa de tot felul de lucruri ciudate. Cel putin asa auzisera ele de la barfitoarele padurii.
- Dar bani aveti? le intreba Doamna Cioara.
-Ce s-avem? Bani? Pai...nici nu stim ce sunt aia raspunsera veveritele speriate.
- Bani. Aur. Ceva de valoare. Sau credeti ca va tin la caldura si va hranesc, asa gratis? Ei, ce naive sunteti.Toate se platesc in lumea asta, nu stiati?
- Dar noi n-avem nici bani, nici aur. Cu ce sa platim?
- Pai, se gandi Doamna Cioara, ce aveti voi de valoare? Ce aveti voi mai de pret?
Veveritele tacura, incurcate.Nu s-au gandit niciodata ce au ele mai de pret.
Li se parea asa de firesc sa fie sanatoase, vesele, jucause... Se stiau de-o viata si nici nu se puteau gandi ca ar putea fi despartite, ca ar ramane singure, una fara cealalta. Toate astea li se pareau firesti, banale chiar , nicidecum ca ar fi lucrurile cele mai de pret in viata.
- Ce-avem noi de valoare? Pai...nimic..., si Doamna Cioara recunoscuse raspunsul acesta. Il mai auzise de mii de ori de cand zbura prin lume. Si cel mai mult il auzise la oameni.




- Fie, de data aceasta o sa va ajut, ca imi este mila de voi si sunteti si vecine cu mine - spuse Doamna Cioara si le intinse cate o nuca la fiecare.
Veveritele luara de indata nuca si le placu atat de mult de parca nimic pe lume nu era mai bun. Uitasera de ghinde, uitasera sa faca mofturi si rontaiau fericite nuca.

Dupa ce au terminat, Doamna Cioara le-a spus.
- Bune au fost nucile, veveritelor ?
- Bune, bune, Doamna Cioara ! Multumim !
- Ei, acum ca tot ati mancat, a venit randul vostru sa ma rasplatiti ca v-am ajutat - a spus Doamna Cioara
- Te rasplatim, Doamna Cioara, dar cum ? Ca noi nu avem nimic sa iti dam !
- Pai daca spuneti ca nu aveti nimic, atunci mergeti si cautati si aduceti-mi cel mai de pret lucru din lumea asta.
- Cel mai de pret lucru? Care e acesta ? au intrebat mirate veveritele
- Mergeti si cautati si o sa il gasiti, ca doar stiti vorba aceea, cine cauta, gaseste.

Si uite asa au pornit veveritele la drum, sa caute cel mai de pret lucru ca sa il duca Doamnei Cioara. Nu si-au luat cu ele decat caciulitele, fularele si manusile, si vreo cateva nuci de la Doamna Cioara si au pornit la drum.

Pe drum se tot intrebau:
- Dar oare ce cautam ? Banuti, bijuterii, vreun ciob de sticla, ce o fi oare si de unde o sa stim noi ca e cel mai de pret lucru?

Tot mergand asa, au zarit in departare o casuta. De la distanta se vedea fumul care se ridica de pe cos si deja se gandeau sa se opreasca si sa ceara adapost, ca noaptea se apropia cu pasi repezi si ele erau departe de casuta lor.

Cand s-au apropiat, s-au gandit totusi sa nu fie o capcana, sa fie casa vreunei vulpi, asa ca ce s-au gandit ele.

- Hai sa vedem intai ce e pe aici, si sa nu mergem amandoua ! Du-te numai tu, Cipi, si eu stau de paza sa iti sar in ajutor.

Cipi n-a stat pe ganduri, s-a dus si a batut usor la usa si dinauntru a auzit o voce mieroasa:

- Cine-i acolo ?

- Sunt eu, Cipi, veverita ! Am plecat la drum sa caut lucrul cel mai de pret si m-a prins noaptea prin padure, departe de casuta mea. Puteti sa ma primiti si pe mine sa ma incalzesc si eu putin?

- Intra te rog, veverito ! s-a auzit din casuta

Cipi nu a stat pe ganduri, a deschis usa si a intrat. Inauntru, ce sa vezi? Era chiar cumatra vulpe, care de cum a vazut-o a si insfacat-o si a bagat-o intr-o cusca.

- Ha! Ha! Ha! Veverita proasta ce esti ! Te-am prins in capcana! Tocmai cand ma gandeam ca nu o sa am ce sa mananc azi la cina! spuse cumatra vulpe lingandu-se pe bot.

Cipi a inceput indata sa planga si sa se roage de cumatra sa o lase in pace, dar cumatra nici nu vroia sa auda si pregatea deja oala de mancare.

Afara, Didi veverita, pandea pe la usa sa vada ce se intampla. Cand a auzit-o pe prietena ei cum plange si se roaga, si-a dat seama ca Cipi este intr-o mare incurcatura si a inceput sa se gandeasca.

- Oare ce sa fac ca sa o scap ? E numai vina mea, ca eu am trimis-o acolo !

Si cum statea ea asa si se gandea deodata ii vine o idee. Se duce si cauta un bat mai mare si mai gros, isi da jos caciulita si fularul si le infasoara pe bat ca sa semene cu un cap de caine. Apoi se duce cu batul la fereastra cumetrei vulpe si incepe sa latre:

- Ham ham ham ! Ham ham !

Cumatra, cand vede cainele la geam si aude si latraturile, nici una nici doua o si zbugheste pe usa afara din vizuina. Didi atata a asteptat, a intrat repede in casuta, a eliberat-o pe Cipi si au rupt-o la fuga, bucuroase ca au scapat.

Obosite de atata drum si spaima, s-au suit intr-un copac, s-au cuibarit una in cealalta si au adormit.

- va urma -
taki
Postat: Wednesday, March 22, 2006 10:55 AM


Nivel: SMARALD

Intrat: 2/13/2006
Postari: 13501
Locatia: Printre voi!
Mica Sirena



Departe, departe în largul marii, apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, si asa de adânca, încât niciodata vreo ancora nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca sa poti ajunge din fund pana la suprafata apei.

Acolo locuieste poporul marii. Sa nu credeti însa ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de mladiosi, încât cea mai mica miscare din apa îi face sa se-ndoaie parca ar fi vii. Toti pestii mari si mici umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se afla palatul regelui marii; zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apa. Fiecare din aceste scoici are înauntru margaritare asa de stralucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei coroane împaratesti.

De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui batrâna îngrijea de casa. Era femeie desteapta, dar asa de mândra de rangul ei, ca isi purta de coada aninate douasprezece stridii, pe câta vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase. Era însa vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa. Cea mai mica însa era mai dragalasa decât toate; avea fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca si al celorlalte surori se sfrâsea printr-o coada de peste.

Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde flori vii cresteau pe pereti. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, pesti intrau înauntru, cum intra la noi rândunelele, si printesele îi mângâiau si le dadeau sa manânce din mâna. În fata palatului era o gradina mare, cu pomi albastri închis si rosii ca focul. Roadele pomilor straluceau ca aurul, si florile, când se leganau, pareau ca-s flacari. Pe jos era nisip alb si curat, si de jur împrejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra ciudata, încât ai fi crezut ca te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era linistita, puteai sa zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsând lumina din potirul ei.

Fiecare printesa avea în gradina câte-un locsor, pe care-l îngrijea dupa cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica însa îsi facu gradinita rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si el. Era o copila ciudata, gânditoare si tacuta. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii scufundate, ei îi placea sa împodobeasca o statuie mica de marmura care înfatisa un prea frumos baiat. O asezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbra violeta.
Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc oamenii. Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare. Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspândesc miresme cum nu se pomenesc în apa, si ca padurile erau verzi. Nu-si putea închipui cum pestii cântau si sareau prin copaci. Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe stânca la lumina lunii, sa vezi trecând corabiile mari, si sa cunosti padurile si orasele.

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani, si cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte înca cinci ani, pâna sa iasa si ea din fundul marii. Si îsi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata îndeajuns; si erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinta sa le afle.

Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fe-reastra ei deschisa, încercând sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe care pestii îl puneau în tremur când vâsleau din coada si din aripioare. Zari într-adevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.

Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo corabie încarcata cu oameni, care plutea deasupra ei. Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena dragalasa întindea din fundul marii mânutele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua când printesa cea mare împlini cincisprezece ani, si ea se ridica deasupra apei.
Când se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.
- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stânca, la lumina lunii, în mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de trasuri.

Si cum o mai asculta sora cea mica! În toate serile, în picioare, lânga fereastra deschisa, cautând sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunând clopote în juru-i.

În anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca.
- Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburând spre soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice. Am vrut si eu sa înot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se stinse si ea curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrazneata, si apuca în susul unui râu mare. Vazu dealuri frumoase îmbracate cu vii, vazu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca. Într-un loc întâlni o multime de mici fiinte omenesti, care se jucau scaldându-se. Vru sa se joace si ea cu dânsele, dar ele fugira speriate, si o lighioana neagra - era un câine - începu a latra asa de grozav, încât se sperie si dânsa si porni repede spre largul marii. Dar niciodata nu va putea sa uite padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa înoate, cu toate ca n-aveau coada de peste.

Sora a patra care era mai putin îndrazneata, ramase în mijlocul marii, unde vederea se pierdea în nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari.

Sosi si rândul celei de-a cincea: si se întâmpla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte. Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, parea un margaritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le cladesc oamenii. Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea fâlfâind, în bataia vântului, parul ei despletit si lung. Pe seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea furioasa si întunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a fulgerelor. Corabierii îsi strânsera pânzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea însa statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazând în apa lucitoare.

Când una dintre surori iesea pentru întâia oara la suprafata apei, ea ramânea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea oricând sa iasa în lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintâi; asa ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos în fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri.

Adeseori seara câtesi cinci surorile tinându-se de mâini, se ridicau astfel la suprafata apei. Aveau glas fermecator, ca nici o alta fiinta de pe lume. Când cerul se acoperea de nori si vreo furtuna prevestea pieirea unei corabii, ele înotau înaintea corabiei cântând cele mai ademenitoare cântece, laudând frumusetea fundului marii, si chemând pe calatori sa vina la dânsele. Acestia însa nu puteau întelege cuvintele sirenelor, si niciodata nu vedeau minunatiile pe care le cântau ele; când se scufunda corabia, oamenii se înecau si numai lesurile lor ajungeau pâna la palatul regelui marii.

Când plecau cele cinci surori, cea mai mica ramânea singura lânga fereastra, le urmarea cu privirea si-i venea sa plânga. Dar sirenele n-au lacrimi, si pentru asta inima lor sufera si mai mult.
- O! De-as împlini si eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am sa iubesc lumea de sus si oamenii care sunt pe-acolo.
Sosi în sfârsit si ziua aceea: împlini si ea cincisprezece ani.
- Acum o sa pleci si tu, îi zise bunica, vino sa te gatesc ca si pe surorile tale.
Si-i puse pe cap o coroana de crini albi, ale caror foi erau din jumatati de perle, si-i atârna de coada opt stridii mari, ca sa se stie din ce vita mare se trage.
- Ma doare! zise mica sirena.
- Ca sa fii gatita frumos trebuie sa suferi putin, raspunse bunica.
Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, si coroana grea care-i apasa capul. Florile rosii din gradina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndraznea sa spuna nimic.
- Adio, zise ea, si usoara ca spuma se-nalta prin noianul de apa.
Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfintise; norii erau înca rumeniti, tiviti cu aur, si luceafarul serii scânteia pe cer. Aerul era placut si racoros, si marea linistita. Aproape de mica sirena plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea însa decât o singura pânza întinsa, pentru ca nu batea vântul, si marinarii stateau rezemati de frânghii. Cântecele rasunau fara întrerupere, si când înnopta se aprinsera sute de felinare de toate culorile, agatate de frânghii; ai fi crezut ca-s steagurile tuturor tarilor. Sirena înota pâna-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, si de câte ori o salta apa, vedea prin geam o multime de oameni foarte frumos îmbracati. Cel mai mândru dintre ei era un tânar print de vreo saisprezece ani, cu parul lung si negru; pentru serbarea zilei lui se facusera toate pregatirile astea.
Marinarii jucau pe punte, si când tânarul print se arata, o suta de artificii se înaltara în vazduh, împrastiind o lumina ca ziua. Sirenei însa îi fu frica si se dadu la fund: dar curând iesi iar si i se paru ca stelele cerului cadeau ca ploaia asupra ei. Niciodata ea nu vazuse focuri de artificii; sori mari se-nvârteau, pesti de aur sagetau noaptea, si toata marea limpede si potolita stralucea. Pe corabie se vedeau lamurit nu numai oamenii, dar si frânghiile. O, ce frumos era tânarul print! Strângea mâna tuturor, vorbea si zâmbea fiecaruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum, dar sirena nu-si mai putea lua ochii de la corabie si de la tânarul print. Luminile se stinsesera si tunurile amutira; toate pânzele fura întinse si corabia porni repede înainte. Sirena o urmari fara a-si abate privirile de la fereastra. Dar deodata marea începu a se tulbura, valurile cresteau, si nori grosi, negri, se gramadeau pe cer. În departare fulgera, o furtuna îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i ametitoare, se legana pe marea-nvolburata. Valurile ridicându-se ca muntii înalti, aici o faceau sa lunece între ele ca o lebada, aici o înaltau pe culmea lor. La început îi placu foarte mult micii sirene aceasta calatorie zbuciumata; dar când corabia, izbita cu furie, începu a trosni, când vazu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, si corabia lasându-se pe o parte, în vreme ce apa napadea în fundul vasului, numai atunci îsi dadu seama de primejdie, si trebui sa se fereasca de grinzile si de sfarâmaturile corabiei prapastuite.
Câteodata se facea asa de întuneric, ca nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se înfatisau toate amanuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învalmaseala de neînchipuit; înca o zguduitura, si vasul se desfacu în bucati. Sirena vazu pe tânarul print pierind in valuri. În culmea fericirii, crezu ca el se coboara la locuinta ei; dar numaidecat îsi aduse aminte ca oamenii nu pot sa traiasca în apa, si ca el o sa ajunga mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca sa-l scape, se repezi înot printre grinzile si sfarâmaturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut si ea sa fie zdrobita de vreuna din ele; se coborî în adâncuri de mai multe ori, si astfel putu ajunge pâna la tânarul print, tocmai în clipa când, parasit de puteri, el închidea ochii, gata sa moara. Mica sirena îl prinse si sustinându-i capul deasupra apei, se lasa cu el în voia valurilor. A doua zi vremea se îndreptase, din corabie însa nu mai ramasese nimic. Soarele, cu razele-i patrunzatoare, parea ca vrea sa readuca viata pe fata tânarului print, dar ochii lui stateau tot închisi. Sirena îl saruta pe frunte, si dându-i la o parte parul ud, gasi o asemanare uimitoare cu mica statuie de marmura din gradinita ei. Zari în sfârsit pamântul, si-n departare muntii înalti albastri, cu coamele sclipitoare de zapada alba. La poalele dealului într-o padure de toata frumusetea, era o bise-rica sau o manastire. La poarta erau palmieri uriasi si-n gradina portocali si lamâi; în apropiere de locul asta, marea facea o cotitura pâna-n dreptul unei stânci, acoperita cu nisip alb si marunt. Acolo sirena duse pe print, având grija sa-i tina capul tot în sus si-n bataia razelor soarelui.
Deodata începura a suna clopotele de la biserica, si o multime de fete tinere intrara-n gradina. Sirena atunci se departa înotând, si se ascunse în dosul unor stânci, ca sa vada ce-o sa i se întâmple bietului print.
În curând una din fete trecu pe lânga el; întâi se sperie, dar venindu-si repede în fire, alerga sa cheme si pe celelalte, care dadura printului toate îngrijirile. Sirena îl vazu cum îsi venea în simtire si zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindca nu stia el cine-l scapase de la moarte. Iar când tânarul print fu luat si dus într-o cladire mare, sirena, mâhnita, coborî în adâncuri si se întoarse la palatul tatalui ei.
Ea fusese întotdeauna tacuta si gânditoare; dar din ziua aceea fu si mai tacuta si mai gânditoare. Surorile ei o întrebara despre cele ce vazuse ea sus, dar nu le povesti nimic.
Adeseori seara si dimineata, se urca spre locul unde lasase ea pe print. Vazu roadele din gradina cum se coceau, vazu zapada topindu-se pe muntii cei înalti, dar pe frumosul print nu-l mai vazu; si din ce în ce mai mâhnita se întorcea în fundul marii. Acolo, singura ei mângâiere era sa stea în gradinita ei, îmbratisând mica statuie de marmura, care semana cu printul; în vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc salbatic, incolacind tulpinile lor printre ramurile copacilor, facând astfel bolti stufoase, unde lumina nu mai putea patrunde.
Dupa câtva timp însa, mica sirena nu mai putu suferi astfel de viata, si îsi dezvalui taina uneia dintre surori; aceasta la rândul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci si câtorva sirene, care si ele o spusera prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmpla, ca una dintre acestea vazuse si ea serbarea de pe corabie, cunostea pe print, si stia locul unde era împaratia lui.
- Vino, surioara, zisera celelalte printese; si luându-se de mâini, în sir, se ridicara deasupra apei în dreptul palatului printului.

Palatul acesta era cladit din pietre galbene, lustruite; scari mari de marmura duceau înlauntru si-n gradina; mai multe turnuri aurite straluceau pe acoperis, si printre stâlpii galeriilor erau statui de marmura care pareau vii. Salile marete erau împodobite cu perdele si covoare de-o uimitoare bogatie, si peretii aco-periti cu minunate zugraveli. În sala cea mare soarele, strabatând printr-un tavan de cristal, încalzea florile cele mai rare care cresteau sub o vesnica ploaie de picaturi stralucitoare.
De-atunci mica sirena venea adeseori în locul acesta, si noaptea, ca si ziua; se apropia de tarm si îndraznea chiar sa se aseze sub marele balcon de marmura, a carui umbra se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânarul print, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin fata ei într-o luntre frumos împodobita cu steaguri si stofe scumpe, si cei care zareau valul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebada cu aripile-ntinse.
Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânarul print, si atunci se bucura ca-i scapase viata, cu toate ca el nici nu stia de dânsa. Iubirea ei pentru oameni crestea din zi în zi, si din zi în zi tot mai mult dorea sa se apropie de ei. Lumea lor îi parea mult mai întinsa decât a ei; apoi oamenii stiau sa strabata marea cu corabiile lor, sa se urce pe munti, deasupra, pâna dincolo de nori; ei aveau câmpii verzi si paduri nemarginite. Surorile ei nu stiau sa-i spuna despre toate câte ar fi vrut ea sa afle; întreba atunci pe bunica ei care cunostea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".
- Dar daca oamenii nu se îneaca, întreaba tânara printesa, traiesc ei vesnic? Nu mor si ei ca noi?
- Fara-ndoiala, raspunse batrâna, mor si ei; si viata lor e chiar mai scurta decât a noastra. Noi traim uneori si trei sute de ani; si când încetam de a mai fi, ne prefacem în spuma, caci în fundul marii nu sunt morminte pentru corpuri neînsufletite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfârsit. Noi suntem ca trestiile verzi; odata taiate, ele nu mai înverzesc niciodata. Oamenii însa au suflet care traieste vesnic, care traieste si dupa ce corpul lor s-a prefacut în tarâna; sufletul acesta se înalta în vazduh pâna la stelele care lucesc, si, precum ne ridicam noi din fundul apelor, ca sa vedem locurile unde traiesc oamenii, asa si ei se înalta în lumi încântatoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele marii.
- Dar de ce n-avem si noi suflet nemuritor? zise mica sirena mâhnita; as da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca sa fiu si eu fiinta omeneasca, o zi, numai o zi, si sa ma pot ridica pe urma în împaratia cerurilor.
- Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise batrâna; noi suntem rnult mai fericiti aici în fundul marii, decât sunt oamenii acolo sus.
- Va trebui dar sa mor într-o zi, si sa ma prefac în spuma; pentru mine n-au sa mai fie nici soapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca sa dobândesc suflet nemuritor?
- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinta. Ar trebui ca un om sa simta pentru tine o iubire fara margini, sa-i fii mai scumpa decât tatal si mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul si inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreapta în mâna ta si el ti-ar fagadui credinta vesnica, numai atunci sufletul lui s-ar împartasi, si ai putea si tu sa iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodata lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumusete, cum e coada ta de peste, la ei pe pamânt e ceva foarte urât. Saracii oameni! Ca sa fie frumosi ei îsi închipuie c-au nevoie de doua proptele grosolane, pe care le numesc picioare!
Mica sirena ofta cu amar, uitându-se la coada ei de peste.
- Sa fim vesele! zise batrâna, sa jucam si sa petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trait; asta e o bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atât mai bine pe urma. În asta seara e bal la curte.
Nu se pot închipui pe pamânt minunatiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si de alta, umpleau sala c-o lumina albastruie, si prin peretii stravezii împrastiau lumina asta si-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumarati pesti, mari si mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul si ca argintul.

În mijlocul salii curgea un râu larg, în care jucau delfinii si sirenele în sunetul glasului lor fermecator. Nimeni însa nu cânta mai frumos ca mica sirena, si toata lumea o lauda asa de mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite minunile de pe pamânt. Curând însa îsi întoarse gândul iar la vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la sufletul lui nemuritor. Iesi binisor din palat, departându-se de cântece si de veselie, si se duse-n gradinita ei. De-acolo auzi strigatul de corn, ce strabatea prin apa:
- Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si din toata inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile mele, si caruia as vrea sa-i încredintez fericirea vietii mele. As face orice, numai sa fiu cu el si sa pot capata suflet nemuritor. Pe când joaca si petrec surorile mele aici în palat, eu am sa ma duc la vrajitoarea marii, de care-am avut atâta groaza pâna azi. Ea va sti poate sa-mi dea sfaturi si sa-mi vina în ajutor.
Si iesind din gradinita ei, mica sirena se îndrepta spre vâltorile zgomotoase îndaratul carora locuia vrajitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarba nu crestea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenusiu, se întindea pâna la o cotitura unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, si înghitea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se vazu silita sa strabata aceste groaznice vâltori, ca sa ajunga în tinuturile vrajitoarei, a carei casa se afla în mijlocul unei paduri ciudate. Toti copacii si toate tufisurile nu erau decât polipi, jumatate animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de capete, ce ieseau din pamânt. Ramurile erau niste brate lungi si lipicioase, si în loc de degete aveau viermi care miscau mereu. Bratele acestea se încolaceau peste tot ce puteau apuca, si nimic nu mai scapa.
Mica sirena, îngrozita, ar fi vrut sa se întoarca; dar gândindu-se la print si la sufletul omenesc, îsi lua inima în dinti, îsi strânse în jurul capului parul ei lung, ca sa n-o poata apuca polipii, îsi încrucisa bratele pe piept si înota astfel repede ca un peste, printre urateniile acelea, ce fiecare tinea câte o prada în brate, ca în cleste de fier, fie schelete albe de înecati, fie vâsle, lazi, sau oase de animale. Si printesa înlemni de groaza când vazu si o mica sirena sugrumata în înclestarea bratelor acestora.
În sfârsit ajunse la un loc deschis în padurea aceasta, unde serpi uriasi se încolaceau, înfiorând privirea cu pântecele lor galbui. În mijlocul deschizaturii acesteia era casa vrajitoarei, facuta toata numai din oasele înecatilor; acolo vrajitoarea, stând pe-o piatra mare, dadea de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari sa manânce zahar. Ea zicea ca serpii aceia scârbosi sunt puisorii ei, si-i placea sa si-i încolaceasca peste pieptul ei, care semana cu un burete de mare.
- Stiu ce vrei, zise ea, vazând pe mica sirena; dorinta ta e o nebunie; totusi voi face sa ti se împlineasca, dar stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire. Tu vrei sa scapi de coada ta de peste, si s-o înlocuiesti cu cele doua proptele cu care umbla oamenii, si asta, pentru ca sa te iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspaimântator, care facu sa cada si broscoiul si serpii.
- În sfârsit, bine-ai facut c-ai venit; mâine, la rasaritul soarelui, ar fi fost prea târziu, si ar fi trebuit sa mai astepti înca un an. Am sa-ti pregatesc o bautura pe care o s-o duci pe pamânt înainte de revarsatul zorilor. Te-asezi pe tarm, si o bei. Îndata coada ta o sa se subtieze si o sa se desfaca în doua, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar sa stii ca asta are sa te doara, ca si cum te-ar taia cineva c-o sabie ascutita. Toata lumea se va minuna de frumusetea ta, vei pastra mersul tau usor si lin, dar fiecare pas te va sângera si îti va pricinui dureri, ca si cum ai calca pe vârfuri de ace. Daca tu vrei sa înduri toate suferintele astea, ma învoiesc sa-ti dau ajutor.
- Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la print si la sufletul nemuritor.
- Dar tine bine minte, urma vrajitoarea, ca odata schimbata în fiinta omeneasca, nu te vei mai putea face iar sirena! Niciodata nu vei mai revedea palatul tatalui tau; si daca printul, uitând de tatal si mama lui, nu te va iubi din tot sufletul si inima lui, si nu te va lua de sotie în fata unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodata nu vei putea dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, si tu nu vei mai fi decât putina spuma pe culmea valurilor.

- Ma învoiesc, zise printesa, alba ca de ceara.
- Atunci, daca-i asa, raspunse vrajitoarea, afla ca trebuie sa ma platesti; si eu nu-ti cer putin lucru. Glasul tau e cel mai frumos dintre toate cele din fundul marii: tu crezi ca farmeci pe print cu el, dar eu tocmai glasul tau ti-l cer ca plata. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei bauturi de pret; caci pentru ca sa aiba leac, trebuie sa pun în ea sânge de-al meu.
- Dar daca tu îmi iei glasul, întreba mica sirena, ce-mi va mai ramâne?
- Fata ta frumoasa, raspunse vrajitoarea, mersul tau usor si lin, si ochii tai fermecatori; asta-i de-ajuns ca sa rapesti inima unui om. Haide! Fa-ti curaj! Scoate limba sa ti-o tai, si îti voi da bautura.
- Fie! raspunse printesa.
Vrajitoarea îi taie limba si biata copila ramase muta.
Apoi vrajitoarea puse caldarea pe foc, ca sa fiarba bautura fermecata.
- Bun lucru e curatenia, zise ea luând un manunchi de vipere ca sa curete caldarea. Si facându-si o taietura pe piept, lasa sângele ei negru sa curga în caldare.
Iesi un fum gros, facând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipa, batrâna arunca mereu câte ceva în caldare, si când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata bautura, parea ca-i apa limpede.
- Iat-o, zise vrajitoarea, dupa ce-o turna într-o sticluta. Daca polipii ar umbla sa te înhate când vei trece prin padurea mea, n-ai decât sa le arunci o picatura din bautura asta, si bratele si degetele lor vor sari în mii de bucati.
Sfatul acesta era zadarnic; caci polipii, numai zarind bautura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dadeau în laturi speriati. Astfel trecu ea prin padure si peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatalui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de buna seama ca toata lumea dormea si ea nu îndrazni sa intre. Nu le mai putea vorbi. Si în curând trebuia sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se frângea inima de durere; se strecura în gradina, culese cate o floare din fiecare brazda a surorilor ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sarutari palatului, si se ridica deasupra apei.

Nu rasarise înca soarele când ea vazu palatul printului. Luna lucea pe cerul senin. Se aseza pe mal si sorbi bautura; simti ca si cum o sabie taioasa i-ar fi despicat trupul, lesina si ramase ca moarta. Soarele se ridicase mult deasupra marii, când ea se destepta în junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei statea frumosul print, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena îsi pleca ochii în jos, si vazu ca nu mai avea coada de peste, ci în locul ei erau doua picioare albe si frumoase.

Printul o întreba, cine e si de unde vine; ea îl privi cu un aer bland si trist, fara a putea scoate un cuvânt. Tânârul atunci o lua de mâna si o duse la palat. Fiecare pas, dupa cum îi spusese vrajitoarea, îi pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului, ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul ei lin si mladios. Fu îmbracata în matase si în zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramânea. Roabe, îmbracate în aur si matase, cântau în fata printului vitejiile stramosilor lui, ele cântau frumos, si printul le lauda, zâmbind gingasei copile.
"Dac-ar sti, îsi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"
Când tacura cântarile, roabele jucara în sunetul unei muzici fermecatoare. Dar când începu a juca mica sirena, ridicând bratele-i albe si tinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fara sa atinga pamântul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o îngadui sa doarma la usa lui, pe o perna de catifea. Lumea însa nici nu banuia suferintele ce îndurase ea jucând.
A doua zi printul o îmbraca într-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare. Strabatura astfel împreuna padurile înmiresmate si se urcara în munti înalti; sirena râdea, desi numai ea stia cât suferea.

Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmura pâna la malul marii, unde-si racorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau; si toate amintirile copilariei o împresurau atunci.
Într-o noapte, zari pe surorile ei tinându-se de mâna; ele cântau cu atâta întristare, pe când înotau, ca mica sirena nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestira câta amaraciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau în toate noptile, si o data adusera si pe bunica lor batrâna, care de multi ani nu mai scosese capul din mare, si pe tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap. Amândoi întinsera mâinile spre fata lor; dar nu îndrazneau sa se apropie de mal, cum faceau surorile ei.
Din zi în zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe un copil dragut si bun, fara a se gândi s-o ia de sotie. Si pentru ca ea sa poata dobândi suflet nemuritor, si sa nu fie într-o zi numai putina spuma de mare, trebuia ca neaparat printul sa o ia de nevasta.
- Nu ma iubesti tu mai mult decât pe celelalte? iata ce pareau a-l întreba ochii bietei copile.
- Negresit, raspundea printul, care îi întelegea întrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi esti mai apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revad vreodata. Aflându-ma pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la tarm, lânga o manastire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânara, ma gasi pe mal si îmi scapa viata, dar n-am vazut-o decât de doua ori, si niciodata nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa; ei bine, tu îi semeni aidoma, si uneori înlocuiesti chipul fetei acesteia în sufletul meu.
"Doamne, îsi zise în gând mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste. Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi închina lui toata viata mea".
- Printul se însoara cu frumoasa fata a împaratului vecin, auzi ea într-o zi; el pre-gateste o corabie stralucitoare sub cuvânt ca vrea numai sa se duca sa vada pe împaratul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie.
Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zâmbeasca: ea stia mai bine ca oricine gândurile printului, deoarece el îi spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tânara fata de la manastire, mai degraba te-as lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta".
Si sarutand-o pe frunte printul pleca.
- Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, îi zise el când erau pe corabia care-i ducea.
Apoi el îi vorbi de furtuni si de mare când e înfuriata, de pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o faceau sa zâmbeasca.
Cine cunostea fundul marii mai bine decât ea?

La lumina lunii, pe când dormeau ceilati, ea, sezând pe marginea corabiei, îsi adâncea privirea în apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrâna bunica având ochii atintiti spre corabie. Într-o noapte îi aparura surorile ei: ele priveau cu mâhnire si îsi frângeau mâinile. Mica sirena le chema facându-le semne, si îsi dadu silinta sa le faca a întelege ca totul mergea bine: dar în clipa aceea se apropie un marinar, si ele coborâra în adâncuri, lasându-l sa creada ca n-a vazut decât spuma de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împaratul vecin. Toate clopotele începura a suna, muzici cântau din înaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n rânduri cu steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare în bataia soarelui. Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise înca de la manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa învete toate îndatoririle împaratesti. În sfârsit sosi si ea.

Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cât de frumoasa era printesa; i se împlini în sfârsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adânc întunecati, un fel de albastru închis, ochi într-adevar fermecatori.

- Tu esti! striga printul când o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm. Si strânse în brate pe logodnica lui, care se înrosise toata. E prea multa fericire! urma el, întorcându-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.

Copila marii saruta mâna printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita.

În ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca în spuma.

Veselia domnea în tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni în sunet de trâmbite. În biserica cea mare miresme ardeau în catui de argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici tinându-se de mâna, primira binecuvântarea marelui preot. Îmbracata în aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cântarile, ochii ei nu vedeau sfânta slujba, nu se gândea decât la moartea ei apropiata si la tot ce pierduse ea în lumea asta.

În aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile fâlfaiau, în mijlocul corabiei se asezase un cort împaratesc de purpura si de aur, unde se pregatise un pat maret, pânzele se umflara, si corabia luneca usor pe marea linistita.

Când noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii începura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena îsi aminti atunci de seara când, pentru întâia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea în joc, zburând cum zboara rândunica,încât uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta însa a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, îsi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte când mai respira acelasi aer cu el, când mai privea marea adânca si cerul înstelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pâna la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si râdea, cu moartea-n suflet.

Apoi printul si printesa se retrasera în cortul lor; totul intra în tacere, si ramase în picioare numai marinarul care era la cârma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare o va ucide.

Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dânsa; parul lor lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese taiat.

- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina în ajutor si sa nu mori în dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e. Înainte de a rasari soarele, trebuie sa-l împlânti în inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba într-o coada de peste. Te vei face iarasi sirena; te vei coborî în apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei preface în spuma de mare. Dar grabeste-te, caci clipa când soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra? Peste câteva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se cufundara în valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie încetisor de dânsii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi întorcându-si privirile spre rasaritul care se înrosea din ce în ce, se uita când la cutitul taios, când la frumosul print, ce rostea în vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mâna tremuratoare, dar cutitul îi cazu din mâna. Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca în mare, unde-si simti corpul topindu-se în spuma.

În clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea înca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cântau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost în stare sa le-auda, cum nici de vazut ochiul pamântesc nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca încet, încet, se lamurea din spuma.
Unde sunt? întreba ea cu un glas în care nu mai era nimic pamântesc.
- La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atârna de puterea altuia. Ca si sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburam în tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspândim în aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit învingatoare din toate încercarile, tu te-ai ridicat pâna la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune.
Si mica sirena, ridicându-si bratele spre cer, simti pentru întâia oara ca i se umplu ochii de lacrimi.
Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau cu înduiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase în valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, îl mângâie pe print, si apoi se înalta cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.
Utilizatori in acelasi subiect
NU poti posta subiecte noi in acest forum.
NU poti raspunde la subiecte in acest forum.
NU poti sterge postari in acest forum.
Nu poti edita postari in acest forum.
Nu poti crea sondaje in acest forum.
Nu poti vota in sondaj in acest forum.
Printeaza subiectul
RSS Feed